„Generalul IULIAN VLAD, EROU SAU TRĂDĂTOR?” (III)

1
80

(Note de lectură)

Exemplul următor este unul de falsificare grosolană a adevărului şi de o impertinenţă periculoasă :

2. Corvin Lupu, op.cit., pagina 80:

„Aurel Rogojan, 1989, Dintr-o iarnă în alta…, p 21. Autorul afirmă că manifestanţii încolonaţi erau însoţiţi de persoane îmbrăcate în uniforme de miliţie. Cei care însoţeau coloanele puteau fi cadre de miliţie care au primit ordin de la pucişti, posibil de la gl. Romeo Câmpeanu, sau cadre de la Securitatea Municipiului Bucureşti, îmbrăcate în uniforme de miliţie. Oricum, prezenţa unor miliţieni care însoţeau coloanele de manifestanţi le-a dat acestora încredere mare şi le-a alungat frica”.

Nu rezultă cât anume din paragraful servit de Corvin Lupu ca argument ar fi citat din sursa indicată. Dar dacă vom compara cu ceea ce afirmă sursa, vom avea dovada irefutabilă a lipsei de probitate ştiinţifică a autorului „Trădării (…)”, fiindcă nouă ne sunt atribuite, în manieră de tratat al diversiunii, afirmaţii pe care le-am făcut. La pagina citată, afirmăm:

În dimineaţa zilei de 22 decembrie, i-am raportat generalului Vlad punerea în mişcare a coloanelor muncitorilor de pe marile platforme industriale ale Capitalei, precum şi faptul că Miliţia municipiului Bucureşti asigura traseele de deplasare şi măsurile de ordine. La un moment dat, în reţeaua radiotelefonică a miliţiei s-a auzit: “Se trage!“ Generalul Vlad a intervenit în reţea: “Cine trage? Unde se întâmplă asta, raportaţi!” “Armata!” a fost răspunsul. “Sper că nu se trage în oameni”, a continuat generalul Vlad, fără a mai primi răspuns”.

Cele mai sus afirmate se întemeiază, în primul rând, pe audierea în timp real a comunicaţiilor radio dintre şeful Miliţiei Municipiului Bucureşti, colonelul Marin Bărbulescu şi ofiţerii subordonaţi care conduceau dispozitivele de ordine implicate de punerea în mişcare a zecilor de mii de oameni pe fiecare direcţie de afluire dinspre marile platforme industriale. În al doilea rând, transcriptul comunicaţiilor menţionate a fost publicat, în serial, în cotidianul „Libertatea”, în anul 1990. Colonelul Marin Bărbulescu se adresa în clar, pe nume, ofiţerilor şefi de dispozitive, iar aceştia se prezentau de fiecare dată când aveau ceva de raportat. Convorbirile respective au putut fi ascultate de toţi cei conectaţi la reţeaua de comunicaţii radio a Ministerului de Interne, care aveau staţiile deschise pe frecvenţa atribuită Miliției. Și cum evenimentele din stradă suscitau în acel moment interes, staţiile radio de la cabinetele comandanţilor ori de la ofiţerii de serviciu pe unităţi erau pe frecvenţa respectivă.

Ce am afirmat este cât se poate de clar şi anume că „Miliţia municipiului Bucureşti asigura traseele de deplasare şi măsurile de ordine”.

Dar imaginaţia slobodă faţă de respectul pentru adevăr a lui Corvin Lupu i-a indus acestuia percepţia „(…) că manifestanţii încolonaţi erau însoţiţi de persoane îmbrăcate în uniforme de miliţie (s.n.). Cei care însoţeau coloanele puteau fi cadre de miliţie care au primit ordin de la pucişti, posibil de la gl. Romeo Câmpeanu sau cadre de la Securitatea Municipiului Bucureşti, îmbrăcate în uniforme de miliţie (…)”.

De ce ar fi trebuit ca „puciştii să dea ordin”, când în lumea întreagă ieşirea masivă a populaţiei în stradă pentru a manifesta şi protesta, atrage de la sine prezenţa forţelor de ordine?!

De ce a simţit nevoia, ce impulsuri lăuntrice, ori exterioare l-a determinat pe Corvin Lupu să prolifereze scorneli personale (?!) împotriva realităţilor ce nu servesc mesajului ce se doreşte a fi transmis prin „Trădarea Securităţii în decembrie 1989”?

Dacă o asemenea manieră de interpretare a realităţii este, în opinia lui Corvin Lupu, metodă de cercetare ştiinţifică, atunci este grabnic necesar a se cerceta, de către forurile academice competente, traseul deontologic al obţinerii titlurilor ştiinţifice si gradelor sale didactice.

3. Corvin Lupu, op.cit., pagina 155:

„În data de 18 decembrie, când avea loc acţiunea puternică a Armatei şi Miliţiei împotriva unor provocatori străini şi a unor complici români ai lor, gl. Iulian Vlad a discutat telefonic cu col. Filip Teodorescu, aflat la Timişoara, despre provocările agenţilor sovietici şi a ordonat „Nu mai ieşiţi din sediu, ca să nu se pună pe seama voastră provocările lor (ale străinilor n.a.)… Şi să nu-l pună păcatul pe careva, dacă trebuie neapărat să iasă, să aibă arma asupra sa. Asta v-am spus-o de la început”.

Din aceasta mărturie a gl.-ului Aurel Rogojan, reiese că gl. Vlad avea cunoştinţă de provocările străinilor de la Timişoara, a căror neutralizare era de competenţa D.S.S. Era un atentat la securitatea naţională, iar gl. Vlad a ordonat neimplicarea instituţiei”.

Spre deosebire de filologul istoric Corvin Lupu, nu am făcut relatări în afara contextului şi fără a cărui prezentare nu poate fi descifrată semnificaţia faptelor cu valoare de informaţie. Din ce context a extras Corvin Lupu cele trei propoziţii ale generalului Vlad şi de ce în „cercetarea ştiinţifică”, pe care pretinde că a realizat-o, a omis raportarea faptelor la context? Nu este această coroborare un pas obligatoriu, înaintea interpretării faptelor şi a desprinderii concluziilor?!

Dacă privim contextul, aşa cum l-am prezentat, concluziile vor fi altele. Iată ce contextul descris în „1989 Dintr-o iarnă în alta… România în resorturile secrete ale istoriei”, ediția a II-a , Ed. Proema, Baia Mare, 2009, pag. 66-68:

Intensificarea fluxului turistic înspre România a fost sesizată ceva mai devreme de unităţile teritoriale ale DSS din judeţele Botoşani şi Suceava. Controlul străi­nilor era, însă, în gestiunea structurilor specializate ale Ministerului de Interne, aflate în subordinea lui Tudor Postelnicu (s.n.).

Statistic, rezulta un “du-te/vino” permanent pe teritoriul României a unui minim de 30.000 şi a unui maxim de 67.530 de persoane (în luna decembrie 1989 şi numai din URSS). În decembrie 1988, intraseră în România 30.879 de persoane (din URSS). A avut loc o stranie intensificare a tu­rismului fără… obiective turistice! Uni­tă­ţile teritoriale ale DSS din judeţele: Arad, Brăila, Braşov, Caraş-Severin, Co­vasna, Cluj, Timiş s.a. au raportat aflu­xuri masive şi suspecte de “coloane tu­ristice auto”, preponderent cu persoane din URSS, Ungaria şi Iu­gos­lavia.

La jumătatea lunii decembrie, “tu­riş­tii sovietici” afluiau masiv în Ro­mâ­nia din toate celelalte ţări limitrofe. Nota comună şi, în acelaşi timp, ostentativă a coloanelor de turişti era că toţi se de­plasau cu autoturisme “Lada” nou-nouţe, parcă atunci scoase din fabrică pentru rodaj…

Serviciul de contraspionaj de la Timişoara a sesizat că, în zilele premergătoare datei de 16 decembrie 1989, dinspre Iugoslavia au intrat numeroase coloane de câte 20-30 de autoturisme… cu ruşi şi unguri, ajungându-se la cifre de ordinul sutelor, apoi al miilor. Cei în cauză nu au solicitat cazare hotelieră, preferând să se răspândească în oraşe şi să stea în maşini.

Aceşti numeroşi “turişti speciali” reali­zau un fel de “ocupaţie” pe trasee şi în oraşe dintre cele amintite anterior. Şi unde s-au constatat provocări diversioniste.  Practic, nu se mai putea face nimic. În aceste împrejurări, ori se închideau graniţele, ori erau reţinuţi şi se isca un conflict politico-statal. O asemenea situaţie impunea o hotărâre ce trebuia luată la cel mai înalt nivel al conducerii statului (s.n.).”

Notă: Nicolae Ceauşescu a luat o decizie, in acest sens, doar în seara zilei de 20 decembrie 1989, dar ministrul de Interne, Tudor Postelnicu, a dispus, în dimineaţa zilei următoare, ridicare interdicţiei în ceea ce priveşte Uniunea Sovietică.

 „Cu vreo 70.000 de slujnice şi guvernante – amante, viticultori, gră­di­nari, morari şi comercianţi – ocupase şi Stieber, spionul Kaiserului, Franţa, până la ocupaţia militară efectivă in 1871.

În noaptea de 16-17 decembrie, o asemenea coloană s-a deplasat cu sco­pul de a intra în Timişoara. A fost interceptată şi determinată să ocolească oraşul, dar o parte din maşini a scăpat, reuşind să intre…

Colonelul Filip Teodorescu a avut în ordinul său de misiune la Timişoara şi să se asigure că forţele de ordine vor închide accesul în oraş al autoturismelor cu aşa-zişii turişti sovietici. Generalul Vlad l-a întrebat, în dimineaţa zilei de 18 decembrie, cum a fost a executat ordinul. Colonelul Teodorescu a raportat că nu au existat forţele necesare pentru închiderea accesului prin Calea Buziaşului, deoarece generalul Nuţă a intervenit în repartizarea miliţienilor şi a rămas descoperită direcţia respectivă de acces în Timişoara. Generalul Vlad l-a atenţionat şi l-a întrebat: “Şi au intrat?” “Au intrat cam trei-patru autoturisme, cu 2-3 ocupanţi fiecare.” “Şi ce au făcut?” “Nu ştim” “Îţi spun eu. Şi-au făcut treaba şi au trecut dincolo”. “Nu mai ieşiţi din sediu, ca să nu se pună pe seama voastră provocările lor. Şi să nu-l pună păcatul pe careva, dacă trebuie neapărat să iasă, să aibă arma asupra sa. Asta v-am spus-o de la început”.

Acest ordin al şefului Departamentului Securităţii Statului, afirmă cel se semnează Corvin Lupu, „(…) a fost un act de trădare făţişă în favoarea inamicului care ne-a călcat ţara şi care acţiona pentru răsturnarea conducerii statului”.

Nimic mai fals şi mai tendențios!

În situaţia creată, dacă Securitatea ar fi fost identificată în stradă, se găsea imediat cine să aprindă fitilul şi să detoneze bomba amorsată a tulburărilor care să justifice intervenţia militară străină, în format, de această dată, convențional. De altfel, ofertele externe, în acest sens, au venit imediat ce s-a lansat diversiunea că Securitatea îl apără pe Ceauşescu, în timp ce Armata este cu poporul şi, chipurile, ar fi depăşită de situaţie.

Intuiţia profesioniştilor lumii informaţiilor secrete se bazează pe experienţe solide, verificate de istorie. Generalul Iulian Vlad, spre deosebire de cercetătorii închipuiţi ai istoriei, chiar a studiat temeinic tacticile de acţiune subversivă ale serviciilor speciale ale statelor membre ale Tratatului de la Varşovia în evenimentele din Ungaria (1956), Cehoslovacia (1968) , era cu informaţiile la zi, uneori chiar în avans, în legătura cu evoluţiile din Polonia (1979-1989) şi, nu în ultimul rând ca importanţă, ştia şi ce relaţionare există între evenimentele din decembrie 1989 din România şi invazia americană in Panama, din 20 decembrie 1989.

Secretele serviciilor străine pe care chipurile, după Corvin Lupu citire, le-ar ascunde ofiţerii fostei securităţi sunt „loc comun”. Nu există nici un adevăr care să poată fi ascuns. Exista doar izvoare necercetate, ori nedecriptate. După cum există limite de bun simţ şi îndatoriri de respect faţă de opinia publică.

Ofiţerii fostei securităţi sunt, într-o măsura mai mare sau mai mică, deţinători de date şi/sau informaţii secrete. Particularitatea informaţiei secrete este aceea că, dacă nu este întărită de un suport material cu forţă juridică probantă, nu poate fi lansată în spaţiul comunicării publice, decât dacă premeditat se voieşte practicarea războiului informaţional, ori compromiterea secretului înainte de a putea deveni o dovadă.

Nu ne propunem să polemizăm cu autorul „Trădării Securităţii (…)”, căci minciuna absolută nu trebuie dezminţită, decât dacă ţii cu tot dinadinsul să o legitimezi ca adevăr. Opusul este regula de aur a dezinformării, temeinic însuşită de cei care o folosesc.

4. Corvin Lupu, op.cit., paginile 163- 164

Gl.bg. S.R.I. (r) Aurel Rogojan afirmă că serviciile speciale străine care au evaluat contextul european din 1989 au concluzionat în mod eronat că Securitatea şi forţele de ordine publică ale Ministerului de Interne din România nu vor permite înlăturarea dictaturii de tip sultanic a lui Nicolae Ceauşescu. El aprecia acest fapt ca pe o eroare descalificantă pentru aceste servicii. Gl. Rogojan sugerează, chiar susţine, că, în conformitate cu aceste evaluări eronate, serviciile străine au conceput „planuri grave şi extrem de periculoase, care puteau împinge România într-un război civil distrugător al statalităţii naţionale şi integrităţii sale teritoriale… .

Astfel, gl. Rogojan ne sugerează că generalii loiali lui Nicolae Ceauşescu s-au poziţionat de natură să catalizeze acele forţe „distrugătoare” pentru România. În acest fel, foarte subtil, pentru cei avizaţi, gl. Rogojan scuză trădarea şi acuză pe cei care nu au trădat, sugerându-ne că ar fi fost pericole mai mari pentru ţară, dacă Ceauşescu nu ar fi fost trădat şi înlăturat. Nu-l contrazicem pe Aurel Rogojan, pentru că ne aflăm pe terenul istoriei contrafactuale, unde orice supoziţii sunt posibile. Însă, pentru o analiză completă, noi spunem că trebuie reflectat şi asupra modului în care se văd lucrurile în sensul invers. Ne referim la faptul că, atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional, Ceauşescu era identificat la acea oră cu România, ceea ce poate conduce la interpretarea că, trădându-l pe Ceauşescu, Securitatea a trădat România, cu atât mai mult cu cât în evenimente, Securitatea a acţionat în aceiaşi direcţie cu forţele străine care au agresat asimetric România. Securitatea nu avea nici o îndreptăţire să ia o decizie cu asemenea urmări istorice ca aceea de a trăda conducerea statului şi de a coopera cu forţe străine şi româneşti (sic!) pentru a răsturna conducerea statului”.

Este în afara oricărui dubiu că atunci când autorul afirmă „gl. Rogojan ne sugerează…”, nu face altceva decât să substituie adevărul cu o supoziţie falsă şi tendenţioasă.

Ce altceva am mai făcut, în opinia autorului „Trădării Securităţii (…)” ?! „(…)  foarte subtil, pentru cei avizaţi, gl. Rogojan scuză trădarea şi acuză pe cei care nu au trădat, sugerându-ne că ar fi fost pericole mai mari pentru ţară, dacă Ceauşescu nu ar fi fost trădat şi înlăturat”.

Suntem, din nou, pe terenul aserţiunilor fals-tendenţioase ori al incapacităţii de a se citi şi înţelege corect un text cât se poate de clar. Când ne referim la pericole, avem ca premisă avertismente externe explicite cu privire la montarea unei confruntări violente între Armată şi Securitate, care ar fi putut amorsa un război civil şi determina ocupaţia militară din partea vecinilor revizionişti şi dezmembrarea teritorială a României.

Nu putem lăsa neobservat faptul ca însuşi autorul „Trădării (…)”, la paginile 20-21 ale operei sale, menţionează aşteptările Ungariei şi ale Iugoslaviei de pe urma dezmembrării României, după ce în paginile anterioare se referă la precedentele celor trei rapturi teritoriale din anul 1940!

5. Corvin Lupu, op. cit. pagina 165

Gl. Rogojan prezintă o serie de rapoarte adresate sefului statului prin care se justifică faptul că Nicolae Ceauşescu ar fi ştiut că i se apropie sfârşitul (s.n.). Personal cred că gl. Rogojan supralicitează nişte realităţi, cărora noi le contestăm, eventual dimensiunea.(…) Eu cred că şeful Securităţii, împreună cu trădătorii din Armată, au influenţat decisiv evenimentele, configurând, în mare măsură, desigur, împreună cu serviciile secrete străine implicate, forma lor finală”.

Filologul improvizat în istorie se referă la Capitolul V – Departamentul Securităţii Statului i-a furnizat lui Nicolae Ceauşescu toate informaţiile necesare înţelegerii cursului implacabil al evenimentelor din volumul „1989 Dintr-o iarnă în alta… România în resorturile secrete ale istoriei”, ediția a II-a, Ed. Proema, Baia Mare, 2009, pag. 45-49, despre care este de menţionat că nu justificăm ceva anume şi nici nu „supralicităm nişte realităţi”, ci doar enumerăm un număr de 11 informări din intervalul 7 noiembrie – 12 decembrie 1989, după cum urmează:

1. DSS nr. 00275/07.11.1989 privind întâlnirea de la Malta: “Cele două părţi vor aborda cu prioritate probleme privind redefinirea sfe­relor de influenţă (…) problema exercitării de noi presiuni coordonate asupra acelor ţări socialiste care nu au trecut la aplicarea de reforme reale… Statele vest-eu­ropene să aibă un rol sporit în influenţarea situaţiei din Europa de Est (…) În ceea ce priveşte România, va fi foarte greu, date fiind par­ti­cu­larităţile proprii (…) care exclud posibilitatea producerii unei re­voluţii de catifea (…)”.

2. DSS nr. 00252/793/07.11.1989 privind întâlnirea Kohl – Mitterrand: “S-a stabilit sprijinirea unui front comun al forţelor de opoziţie din ţările socialiste (…)”. 3. MApN – Direcţia Informaţii a Armatei – Telegrama 015771/09.11.1989: “Ungaria acţionează în scopul destabilizării situaţiei politice interne din România, cu prioritate în Transilvania… Simultan cu provocarea unor demonstraţii, (…) Ungaria are intenţia să provoace incidente la graniţă… care să degenereze într-un conflict militar… Acest scenariu se va realiza cu ştirea URSS şi cu sprijinul Austriei…”.

4. DSS nr. 00286/11.11.1989 – “După reuniunea la nivel înalt a NATO, care a avut loc la Bruxelles, Guvernul Olandei are în vedere ca, în relaţiile cu România, să promoveze toate formele active de stimulare a propagandei negative şi de susţinere a acţiunilor protestare (…)”.

5. DSS nr. 00444/814/14.11.1989 – «„Trust Organization”, recent înfiinţată de CIA, are între obiective: încurajarea şi sprijinirea mişcărilor disidente din ţările socialiste; măsuri active de organizare şi dirijare a acţiunilor emigraţiei; organizarea de ac­ţiuni de opoziţie făţişe şi folosirea ca ofiţeri de legătură şi instructori a foştilor membri ai serviciilor de informaţii care au trădat (…). „Trust Organization” îşi va concentra activitatea cu preponderenţă în direcţiile României şi Cehoslovaciei…».

6. DSS nr. 00260/16.11.1989 – Iniţiativa preşedintelui Franţei de a convoca reuniunea de urgenţă la Paris a şefilor de stat şi de guvern ai ţărilor membre ale Pieţei Comune, cu scopul “sporirii rolului aces­tora în destabilizarea şi schimbarea re­gimurilor politice din ţările socialiste, încurajării directe a constituirii nemul­ţu­miţilor şi protestatarilor în mase de ma­nevră (…)”.

7. DSS nr. 00262/22.11.1989 – Reuniunea de la Paris convocată din iniţiativa preşedintelui Franţei: “În contextul poziţiilor comune şi a acţiunilor concertate ale SUA şi URSS, cu privire la România se preconizează (…) crearea unei tensiuni interne destabilizatoare prin folosirea unei stări de nemulţumire şi incitări în mediul minorităţii maghiare (…)”. (n.a. – Era oare scenariul care l-a avut ca protagonist pe preotul reformat Laszlo Tokes?! Anterior – deşi au fost dovedite acţiunile ilegale împotriva securităţii statului săvârşite de Laszlo Tokes, atestate şi de interceptarea, la controlul trecerii frontierei, a unei chitanţe olografe pentru primirea sumei de 20.000 lei, ascunsă în plafoniera autotu­rismului cu care călătoreau legăturile sale din Ungaria, Nicolae Ceauşescu nu a aprobat sesizarea instanţei de judecată).

8. DSS nr. 0086/27.11.1989 – Declaraţia consilierului prezidenţial sovietic Oleg Bomogolov privind “caracterul ireversibil şi de generalitate al procesului care se desfăşoară în unele ţări est-europene şi optimismul cu care este privită evoluţia viitoare a României”.

9. DSS nr. 00277/02.12.1989 – Declaraţie a preşedintelui George H. Bush: “Aş dori să văd unele acţiuni şi în această ţară. (…) Am trimis în România un nou ambasador… L-am trimis în România tocmai pentru că este un om ferm şi intransigent…”.

10. DSS nr. 00288/12.12.1989 – Declaraţia preşedintelui Franţei la încheierea reuniunii la nivel înalt de la Strasbourg: “Pro­blema unor provincii… nu trebuie să se omită existenţa divergenţelor între Un­garia şi România în chestiunea Transilvaniei… sau problema Basarabiei… Franţa şi URSS trebuie să-şi reia rolul de a asigura echilibrul în Europa…”.

11. DSS nr. 0610/12.12.1989 – În mediile emigraţiei maghiare din Occident, dar şi în cercurile guverna­mentale de la Budapesta, se vehiculează ideea reanalizării în forurile internaţionale a statutului actual al Transilvaniei, după ce etnicii unguri din Ro­mâ­nia vor acţiona pentru autonomie şi întemeierea unui nou stat independent, suve­ran şi neutru – Ardealul – sau pentru înglobarea Transilvaniei într-o federaţie…”.

Nimic în plus şi nici nu era vorba despre apropierea sfârşitului lui Nicolae Ceauşescu, ci a sistemului global socialist. Atunci de unde şi până unde simte Corvin Lupu să fie de altă părere, să provoace o polemică, din moment ce noi nu am adăugat consideraţii personale, ci doar am prezentat faptele aşa cum le relevă informaţiile?! Autorul „Trădării Securităţii (…) comite o nouă recidivă în materie de deontologie a cercetării istorice, consecvent regulii de aur „Repetă minciuna până când şi tu începi să crezi că este adevăr”.

Nu puţini m-au întrebat unde este „racordat” Corvin Lupu pentru a fi determinat la un astfel de demers? Răspunsul este simplu de rostit, dar, spune maxima „Veritas odium parit!”. Și cum nu dorim să se nască încă o ură, am preferat sa nu răspund.

6 . Corvin Lupu, op. cit. pagina 23:

(…) privitor la ceea ce scriem despre trădarea comandanţilor Securităţii, cea mai mare parte din argumentaţie este însoţită şi susţinută de declaraţiile unor cadre e securitate, toţi fiind ofiţeri superiori şi generali, inclusiv declaraţii ale unor şefi ai structurilor naţionale ale Securităţii, inclusiv ale gl.-ului Iulian Vlad, care a recunoscut că a trădat”.

Oricine va căuta in cele 302 pagini ale cărţii asemenea declaraţii şi susţineri ale (…) „unor cadre e securitate, toţi fiind ofiţeri superiori şi generali, inclusiv declaraţii ale unor şefi ai structurilor naţionale ale Securităţii (…), nu le va găsi.

Nu citează pe nimeni, nu indică vreun nume. Este adevărat, însă, că autorul a avut o oarecare abilitate de a anticipa absenţa dovezilor unei astfel de grave afirmaţii : „(…) nu am adus toate argumentele în sprijinul celor afirmate, pentru că nu am dorit să îngrop esenţialul în prea multă factologie(…)”.

7 Corvin Lupu, op. cit., pagina 2 ş.a.

Autorul, în repetate rânduri, face menţiunea că agresiunea străină din decembrie 1989 a fost una asimetrică.

Aceasta înseamnă un inamic fără uniformă sau legitimaţie de agent al unui serviciu străin, fără loc de staţie, putând fi oriunde şi oricând, cu acoperiri legale, ce le puteau justifica prezenţa şi preocupările, iar numeric – dacă avem în vedere statisticile „post factum” – putea reprezenta 2-3 divizii.

Acestea fiind parte dintre caracteristicile agresiunii asimetrice, atunci în ce logică mai susţine autorul (op. cit., pag. 34) că dacă „primii 10-50-60 de provocatori de la casa parohială a lui Laszlo Tokes (…) ar fi (…) pur şi simplu luaţi pe sus (…) totul era terminat ” şi că era acesta „un scenariu pentru situaţia în care conducerea Securităţii nu ar fi trădat (…)?!

Şirul exemplelor de acest fel ar putea continua. Dar, considerăm că ar fi mult mai folositor ca dezbaterile în acest caz flagrant de abandon al deontologiei cercetării istorice, dar şi în multe altele, să fie comutate în zonele din competenţa autorităţilor publice îndrituie a veghea şi stopa infiltrarea imposturii în cluburile academice.

AUREL I.ROGOJAN

1 COMENTARIU

  1. Sunt autorul cărții. Cititorii nu au cum să înțeleagă ceva din rândurile domnului Aurel Rogojan, fără să citească această carte. Articolul este o sumă de jigniri , invective și bădărănii, demne de un soldățoi de duzină, nu de secretarul fostului șef al fostei Securități. Am trimis un drept la replică. Dacă va fi publicat, cititorii vor vedea și părerea mea, dacă nu, oricum, nu pot înțelege mare lucru din disputa noastră. Titlul cărții nu poate singur să determine concluzii. Trebuie citită cartea și fiecare, după pregătirea și puterea lui de înțelegere, va putea trage concluzii. Pentru cititorii din București, cartea se găsește la Librăria „Mihai Eminescu”, de pe B-dul Regina Elisabeta, nr. 16, în apropierea Casei Centrale a Armatei.
    Prof. univ. dr. Corvin Lupu

Comments are closed.