Oricât de discutabil ar fi, până la urmă, bilanţul regimului Băsescu – dominant negativ –, cazul Udrea, prin mediatizarea dincolo de saturaţie, îi pune capac. Fiindcă el survine pe placarea unui discurs al integrităţii, curăţeniei şi anti-corupţiei, peste o activitate acuzată de relaţii extinse cu lumea interlopă, lobby-uri toxice, trafic de influenţă, contracte oneroase, spălare de bani, achiziţii vicioase de terenuri etc. S-ar putea ca acuzaţiile să nu se confirme în integralitatea lor. Este o supoziţie. Dar ceea ce se întâmplă obturează orice imagine. Servit de un imens aparat de ideologie şi propagandă, alimentat de intelighenţie, de ONG-uri pilot şi mitologia anti-comunistă a anilor’90, cu escaladarea corespunzătoare a retoricii anti-comunismului, Traian Băsescu, cel mai suspendat preşedinte din istoria Europei democratice, vede ceea ce nu ar fi vrut să trăiască, nu să afle. Consecinţele sunt descumpănitoare: o dreaptă intelectuală, parţial delegitimată, o augmentare a nostalgicilor comunismului şi un sentiment euro şi americano-sceptic reevaluat. Traian Băsescu afirmă că o va sprijini moralmente pe Elena Udrea până la decizia finală a instanţei supreme. Omeneşte, nu se mai poate disocia de o persoană în care a investit enormă şi declarată încredere, dar nici nu o mai poate apăra, cu argumente, din moment ce problemele acesteia sunt cu justiţia. Suntem într-o situaţie specială de imoralitate terifiantă, prelungită, fiindcă faptele s-au derulat pe fondul austerităţii din 2010-2011, care acum realizăm că a fost, de fapt, ocazia, şi nu cauza, pedepsirii „electoratului de stânga”, dorindu-se scoaterea din sistem a asistaţilor, expiraţilor, nostalgicilor. De altfel, inclusiv CCR, în decizia consultativă din 6 iulie 2012, analizând propunerea de suspendare a preşedintelui, din perspectiva conceptului de „fapte grave”, se oprea asupra asumării publice a unor măsuri economico-sociale înainte ca acestea să fie adoptate de guvern. De fapt ce s-a dorit? Nimic altceva decât o curăţire a trecutului inutilizabil şi a mentalităţilor inutilizabile, inclusiv extirparea unei societăţi majoritar inutilizabile („Epoca Traian Băsescu” – volum coordonat de Florin Poenaru, Costi Rogozanu, 2014). Au fost ani în care opozanţii sistemului Băsescu erau relegaţi în categoria nefrecventabilă a suspecţilor. Fizionomia epocii Băsescu, conferită de modelul preşedintelui-jucător, un model Putin soft, aplicat în contul euro-atlantismului, este făcută ţăndări. Şi, astfel, proiectul politic al lui Traian Băsescu – curăţirea clasei politice şi instituirea unui mecanism de administrare performantă a unei societăţi bine ordonate care să creeze prosperitate – este unul ratat în propriii lui termeni şi din perspectiva propriilor obiective. Ceea ce se întâmplă este riscant pentru orice evaluare viitoare. Dacă unii au rău de mare, scria prin septembrie 2005, Dorin Tudoran în tableta „Vraişte Vodă”, domnul Traian Băsescu pare să aibă rău de uscat. Pe unde au vâjâit acuzaţiile sale, tot ce a urmat a fost vraiştea. Nu eradicarea răului încremenit, şi dovezile nu sunt subţirele. Proptită în funcţii care nu i s-au potrivit, Elena Udrea s-a arătat lovită de o cunoscută meteahnă: ceea ce este legal şi benefic pentru ţară în ce fac „ai noştri” era, automat, ilegal şi strigător la cer în ceea ce făceau „ceilalţi”. Chiar dacă spectacolul nu place, fiind chiar dezgustător, sugerează multe.
