Pare că blestemul (mioritic şi nu numai) ne urmăreşte la fiecare pas. Modelul Meşterului Manole reînvie, de la o zi la alta, în politica dâmboviţeană, fiindcă pulsează, din fiecare colţ – care n-are nicio legătură cu vreo opţiune ideologică – câte un atac care, dincolo de formaţiune politică, de instituţie a statului şi chiar de o opinie personală prezentată ca o… strategie statală.
Starea de fapt în România anului de graţie 2014 s-a aşezat sub semnul scandalului: unul pe cât de zgomotos pe atât de insipid şi, mai mult, contraproductiv pentru viitorul nostru. Un preşedinte decis să tulbure apele indiferent de preţul pe care Ţara îl va plăti, o instituţie, cea a Guvernului, care dă semne de ambiguitate, indecisă să pună punct unei stări conflictuale fără orizont.
Prin unghere bicisnice pândesc, am impresia, forţe oculte, de toate nuanţele, la o vânătoare neatestată de nicio Curte judiciară: amatori jalnici de chilipiruri politicianiste deschişi oricăror aranjamente de culise, oricăror înţelegeri de moment pentru nişte victorii efemere.
Este imposibil să te sustragi unei interogaţii elementare: în această bicisnică vânătoare cine este vânătorul şi cine vânatul. Senzaţia neliniştitoare este că, cel puţin în ultimele luni, se trage aiurea, din toate părţile şi într-o singură ţintă: noi şi Ţara. Sunt invocate principii pro domo, cadrul legislativ se pretează la interpretări diametral opuse, până şi Constituţia a rămas văduvă de orice conţinut cât de cât predictic. S-a reinventat străvechea axiomă cu gust de justiţie populară homo hominis lupus. Lupul e însă mereu celălalt. Şi se creează astfel un cerc vicios din care aproape nu se poate ieşi.
Ce va urma? Am mai scris in aceste colţ de pagină: o bătălie haotică sub egida „care pe care”? Însă, din păcate, populaţia n-are nicio vină: politicienii par a-şi uita, între alegeri, acele minime obligaţii pentru care s-au angajat şi pentru care au fost primit o investire; totdeauna în alb, fiindcă asta este proasta dialectica a votului.
Dincolo de toate acestea, nemulţumirea, întreţinută la foc stins cam din toate părţile, creşte şi poate exploda în orice moment. Şi mai grav este că raza ei de cuprindere nu va avea nicio conotaţie… doctrinară. Nici un motiv… ideologic. Fiindcă dincolo de nevoi materiale, mai există şi o nevoie, astăzi mai urgentă decât oricând, de pace socială. Ori de… linişte. Exact liniştea care îţi permite să creez ceva noi, să construieşti, câtă vreme vrajba distruge prin definiţie. Şi exact liniştea pe care politicienii de azi o reneagă în numele unor hilare utopii.
