EDITORIAL / Când fotbalul complică… politica!

0
374

Necalificarea Italiei la Cupa Mondială de anul viitor, din Rusia, o premieră după 1958, a rănit orgoliul unei ţări, care vede în fotbal propria imagine. Dar poate asta ştiam deja. La Milano, niciun miracol, luni seară, şi suedezii, fără starul lor Zlatan Ibrahimovici, retras anul trecut, care nu doar au împrumutat, dar au şi adaptat celebrul catenaccio, au reuşit să oprească acasă squadra azzurra, în patru rânduri campioană a lumii, frustrând FGCI (Federaţia italiană de fotbal), dar şi toată media, de milioane de euro, inducând în acelaşi timp un sentiment de dezastru şi apocalipsă în rândul suporterilor. Ce titrează presa transalpină, în aceste zile, în frunte cu La Gazzetta dello Sport sau Corriere della Sera, este partea văzută a dezastrului, fiindcă Italia avea statutul de putere europeană şi graţie excelentului său fotbal. Il Sole 24 ore, un cotidian foarte serios al lumii de afaceri, vorbeşte pe larg despre costurile eliminării de la Cupa Mondială de anul viitor a Italiei. Italienii, şi nu sunt singurii, nu se împacă deloc cu gândul că vor vedea la TV reprezentativele Panama, Islanda, Costa Rica, Senegal. O dramă. Pe care ei o trăiesc, la o manieră aparte. Dar au trăit-o şi olandezii, în 1982, după două finale consecutive, o trăiesc şi acum, cum a făcut-o şi Argentina, în 1970. Să trecem peste comentariile strict fotbalistice, legate de „la nazionale” şi punerea la zid a nefericitului selecţioner Giampiero Ventura, care îşi apără, cum poate, bilanţul. Succesorul său urmează să fie ales între Ancelotti, liber de contract, Conte, Allegri şi Mancini. Deşi, oricine vine, aceeaşi şansă, fondul de jucători fiind redus, pe fondul conivenţelor politice, şi a marilor compromisuri cu patronii cluburilor. De la neuitat dramă din 1966, când la turneul final din Anglia, Italia era învinsă de… Coreea de Nord, fotbalul a devenit o chestiune de orgoliu naţional. O afacere politică. Atunci, pentru protejarea jucătorilor italieni, din Peninsulă, Parlamentul a decis închiderea frontierelor pentru jucătorii străini, interdicţie care a durat până în 1980. Aşa ceva este imposibil în momentul de faţă, deşi la Rai, liderul partidului de extremă dreaptă Liga de Nord, a clamat: „stop străinilor”. Şi problema e delicată. Fiindcă prin extensie sunt vizaţi toţi imigranţii. Cum scena politică, în Peninsulă, era şi aşa destul de frământată, prin anemia partidelor, să le spunem tradiţionale deşi nu e chiar aşa, şi ofensiva Mişcării Cinci Stele a lui Beppe Grillo, de bună seamă că scufundarea squadrei azzura, care se va despărţi de monştri ei sacri (Buffon, Bonnucci, Barzagli, Chelini, Danielle de Rossi) va fi speculată. În zadar ex-premierul Matteo Renzi, liderul Partidului Democrat, recomandă „modelul german”, privind integrarea fiilor de imigranţi, o asemenea lege zace prin Parlament, se spune din 2013. Şi un detaliu „mărunţel”: la 6 noiembrie a.c., Nello Musumeci, candidatul unei formaţiuni post-fasciste, a câştigat alegerile în Sicilia, bastion democrat, creştin şi conservator. E o durere teribilă, fără margini, în toată Italia, indusă de neputinţa squadrei azurra. O neputinţă care va fi resimţită pe scena politică, dar şi în economie, şi asta într-o ţară care rămâne în convalescenţă, după ani de recesiune, cu o măruntă creştere economică.