O subiectivitate deplin asumată!

Scriitorul craiovean Nicolae Coande, până de dată recentă secretar literar al Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, a demarat cu o răbdare şi o tenacitate de invidiat, dar şi destul rafinament, un proiect de prezentare a „Publicisticii” unui… predecesor de-al său (1990-2006), Patrel Berceanu, în funcţia menţionată. Pe care îl consideră, în prefaţa volumului de „Publicistică”, un admirabil secretar literar, în linia edificată de personalităţi precum Liviu Rebranu, I.D. Sârbu ş.a.m.d.. Gestul scriitorului Nicolae Coande de a pune pe soclu un predecesor de-al său, într-o lume a invidiilor, străină contemplării, este –mărturisim- o probă de caracter autentic. Poet, teatrolog, dramaturg, comentator politic, reporter cu har, Patrel Berceanu (19 aprilie 1954 Băileşti – 1 mai 2006 Bucureşti) a publicat mult în ziarul local, „Înainte”, apoi „Cuvântul Libertăţii”, „Viaţa Studenţească”, revistele „Amfiteatru”, „Ramuri”, „Mozaicul” (o vreme a condus GDS) despre oameni cu pasiunile şi problemele lor, despre actul de cultură, cu un fior de puritate şi prospeţime. Am putea spune că Patrel a avut statutul de freelancer, stilul său fiind unul interesant şi prin faptul că se apropia de monologul interior, poate şi motivul pentru care nu s-ar fi lăsat supus într-o redacţie. Spirit liber, fiu al câmpiei Băileştiului, convins că inteligenţa se găseşte în toate păturile sociale, nu doar în elita dezabuzată, lipsită uneori de caracter, cum opina Nicolae Coande în „Cuvântul lămuritor”, Patrel Berceanu ştia bine că limbajul e un sistem de simboluri. Dincolo de relatarea reportericească, avea vocaţie de reporter de soi, tonul pamfletar –pe alocuri- răzbate, stilul e mai plin de draci. Eugen Simion, într-o mini-cronică pentru „Ramuri” (nr. 3/1985) intitulată „Furia şi ironia juvenilă” îl considera pe Patrel Berceanu un poet din clasa lui Geo Dumitrescu. Fireşte sunt multe de spus şi amintirile încă dăinuie, în pofida trecerii timpului. Într-un text inedit, pentru „Ramuri” (mai 2006) „In memoriam: Simplitatea unui suflet bogat”, o discuţie purtată cu distinsa doamnă Silvia Popovici l-a făcut să accepte că povestirile lui Amza Pellea, cele cu Nea Mărin, reunite într-o carte, ar putea fi considerate un model inspirator pentru Marin Sorescu. Ideea poate fi luată în discuţie, indiferent dacă eşti sau nu de acord cu ea. Şi o notă, firească, de patriotism local: „Băileştiul lui Amza Pellea a reuşit să devină un simbol mai puternic, mult mai pregnant decât Bulzeştiul marelui scriitor Marin Sorescu”. „Amza a fost înalt şi bogat ca un brad straniu în câmpie. Noi, oameni ai câmpiei ştim ce înseamnă aşa ceva, în timpuri de arşiţă. De arşişă sufletească”. Măiestria lui Nicolae Coande n-o găsim în construcţia ingenioasă, solidă a cărţii, ci în răbdarea de a relua texte ce capătă şi forma unor depoziţii, în perspectiva unei memorii ordinatoare. Fără a cădea în monotonie, având har de prozator, virtuozitate stilistică, Patrel Berceanu –afabil, timid, sceptic dar niciodată prost dispus- părea posesorul unei bune dispoziţii fără iluzii. N-a vrut să epateze cu orice preţ niciodată. Şi mereu a avut acelaşi inocent dar al curiozităţii şi aceeaşi plăcere de a comunica. Poate într-o zi ne gândim, la nivelul Craiovei, la instituirea unui premiu „Patrel Berceanu” pentru tinerii jurnalişti.