EDITORIAL / Când diplomaţia americană mişcă istoria!

0
1252

Diplomaţia americană nu este deloc lipsită de virtuozitate, uneori chiar teribilă, şi momente „pisc”, nenumărate, sunt reţinute de istorie. La îndemână sunt numeroase exemple. Şi celor existente li se adaugă, de dată recentă, anunţul insolit, făcut cunoscut la 9 martie a.c., cel al unei întâlniri, considerate istorice, până la sfârşitul lunii mai, între Donald Trump şi Kim Jong-un, care a surprins pe toată lumea. Când consilierul sud-coreean pe probleme de securitate naţională Chung Eui-yong, a anunţat jurnaliştilor acreditaţi la Casa Albă, în urma unei discuţii cu Donald Trump, că aceasta a acceptat o întâlnire cu liderul nord-coreean, Kim Jong-un, după ce în prealabil îşi proferaseră reciproc şarje de „amabilităţi” grosiere, toată planeta a salutat vestea. Deşi gestul preşedintelui american se circumscrie altora, cu amplitudine similară, aparţinând predecesorilor săi. Ultimul dintre ele fiind reapropierea dintre SUA şi Cuba, pe mandatul lui Barack Obama, cu puţin înainte de părăsirea Casei Albe. Apoi, să ne reamintim că Ronald Reagen şi Mihail Gorbaciov s-au întâlnit la Reykjavik pentru a iniţia tratatul de dezarmare nuclară şi balistică. Tot în premieră, cu 15 ani înainte de această dată, în 1972, se producea prima vizită a unui preşedinte american în China, stabilindu-se dialogul sino-american, salutat de lumea întreagă. Şi de întâlnirea Richard Nixon-Mao Zedung nu a fost străin nici Bucureştiul. Să nu uităm, apoi, primirea de către Dwight Eisenhower, în SUA, a lui Nichita Hruşciov, în plin război rece, între cele două blocuri, ceea ce a permis iniţierea unui dialog Moscova-Washington, în toiul crizei rachetelor sovietice deplasate în Cuba. Este vorba, de această dată, de prima întâlnire a unui preşedinte american cu liderul nord-coreean, între cele două ţări neexistând relaţii diplomatice. Şi evenimentul se produce după luni de tensiune imensă, care au credibilizat ipoteza unui război nuclear. Niciun preşedinte american anterior nu şi-a asumat riscul unei astfel de întrevederi, fără a avea garantate minimum de şanse de succes. În 2000, Bill Clinton a dorit să se deplaseze la Phenian, după numeroase runde de dialog între echipa sa şi cea nord-coreeană, dar finalmente s-a deplasat secretarul de stat Medelaine Albright, primită fiind la 23 octombrie 2000, pe un stadion cu 100.000 de locuri, unde 30.000 de tinerii şi tinere nord-coreeni i-au oferit un spectacol de care doar regimurile totalitare sunt capabile. Neîndoielnic, Donald Trump – încrezător în disponibilităţile sale de negociator şi s-a văzut în conflictul israelo-palestinian şi acordul de liber schimb – sparge gheaţa. Data şi locul întâlniri încă nu se cunosc, dar se avansează supoziţii. Phenianul, unde Donald Trump ar fi primit cu mare pompă, este exclus. De asemenea Panmunjon-ul, din zona demilitarizată (DMZ) care divizează cele două Corei, unde Kim Jong-un şi omologul său sud-coreean, Moon Jae-in, se vor întâlni la sfârşitul lunii aprilie, cu ocazia celui de-al treilea summit inter-coreean, este puţin probabil a găzdui o asemenea reuniune, neavând infrastructura necesară. Beijingul sau Geneva, unde Kim Jong-un a fost şcolarizat, de asemenea, nu sunt citate ca posibile locaţii. Cum Kim Jong-un nu a părăsit Coreea de Nord, de la sosirea la putere, în 2011, nu este exclus ca Washingtonul sau New York-ul, unde se află şi sediul ONU, să fie acceptate ca loc de întâlnire. Deocamdată se lucrează. Mai sunt două luni pentru o negociere dificilă, un termen prea mic în diplomaţie, când urmează a se da o şansă păcii, după 70 de ani de confruntare. Aşteptările sunt oricum mari şi Victor Cha care urma să fie noul ambassador al SUA la Seul, înainte ca Donald Trump să revină asupra deciziei, menţiona în cotidianul “New York Times” de vinerea trecută că dacă eşuează summitul, nu mai este posibil un recurs la diplomaţie. După cum dacă sunt îndeplinite condiţiile de dialog şi întâlnirea se confirmă, summitul ar putea aduce speranţele unei detente. Deşi desemnarea, în urmă cu câteva zile, lui Mike Pompeo, ultimul director al CIA, ca succesor al lui Rex Tillerson, botezată de presă „Rexit”, este făcută tocmai pentru a pregăti adecvat negocierile cu Phenianul şi punerea în discuţie a acordului privind dosarul nuclear iranian. „Washington Post” spune că Donald Trump „ascultă mai mult de instictul său decât de consilierii săi”, ceea ce în traducere înseamnă că este imprevizibil. Un actor important, în acest mare eveniment, este Seul-ul, pentru prima dată în istorie, ca iniţiator al unei reconfigurări a situaţiei din Peninsulă. Şi preşedintele Moon Jae-in, după deschiderea arătată în timpul Jocurilor Olimpice de iarnă de la Pyeongchang, când a primit delegaţia nord-coreeană, şi mesajul liderului de la Phenian, crede că întâlnirea Donald Trump-Kim Jong-un este o victorie a diplomaţiei. Cu o singură condiţie, ca actualul şef al diplomaţiei americane, californianul Mike Pompeo, să nu încerce să aplice în diplomaţie deviza pe care o recomanda CIA, aceea că pentru a cunoaşte succesul trebuie să fie agresivă, brutală, implacabilă şi neîndurătoare.