Compromiţând de multişor instituţia prezidenţială, Traian Băsescu a reuşit performanţa unică pentru o democraţie cu respect de sine şi de adevăratele ei valori, de a se surpa sub povara propriul „joc”. Unul pe care de altfel şi l-a anunţat şi antamat încă de la început ca „program” prioritar: un fel de joc precum cel de „păcănele”, în a cărei ecuaţie nici şansa nu mai contează, căci în fumegăria unei prestidigitaţii cu vizibile resurse maladive el va sfârşi prin a-l arunca în boscheţii din care a purces şi din care a preluat cu o constantă osârdie întreaga gamă de turpitudini abjecte şi specifice
„Calul alb” cu care a galopat pe haturile întâiei sale bătălii pentru fotoliul de la Palat s-a dovedit a fi doar o biată gloabă. Căci câştigarea cursei s-a făcut şi atunci, la început, prin deturnare (schimbul de „tricouri” cu fostul finanţist ceauşist Theodor Stolojan), urmată îndeaproape de trucarea partidei cu Călin Popescu Tăriceanu, cu preluarea hăţurilor Guvernului prin substituirea lui Emil Boc căruia obedienţa i-a fost unica expertiză executivă, şi, apoi, continuând cu încercarea, reuşită, de a-şi aservi părţi din justiţie şi din servicii, toate culminând cu deturnarea voturilor în ultimul ceas al scrutinului din 2009.
Aceste îmi pare a fi profilul de preşedinte al celui care, simţind inexorabil un sfârşit tot mai insidios, la capătul căruia comedia onorurilor dă semne de transformare într-o tragedie a ororilor, şi-a lepădat şi ultimele aparenţe ale demnităţii îndelung compromise şi, victimă a unui nemăsurat şir de ameninţări, vrând să-i „dezbrace” pe mulţi, s-a trezit pe scenă el însuşi într-o impudică goliciune.
Denunţul şi incriminarea, mai mereu sub forma unor presupuneri ori în baza unor bănuieli, oricum în dispreţul vizibil, nestingherit nici măcar de grija minimă pentru reputaţia unui stat democratic şi circumscris unei geografii europene, sunt ultimele sale „arme”, reduse la dimensiunea unor praştii de golani înstăpâniţi peste maidanul din lugubre mahalale pierdute, sper, prin istorie.
Dezvăluirea – trâmbiţată cu câteva luni în urmă – despre posibilul „ofiţer acoperit” din rândul candidaţilor la preşedinţie n-a depăşit stadiul unei pure ipoteze. În locul argumentelor documentare, aceleaşi vechi supoziţii demne de vrăjitoarele din Ferentari în baza unui credo bezmetic pe care şi-l revendică, obsesiv şi aiuritor, sub formula „Ştiu eu”. Şi, de aici, succesiunea în sine justiţiabilă a unor „informaţii” voit ambigue pe care le-ar fi primit de la anumite secunde ori terţe eşaloane ale serviciilor, surclasând instanţele superioare pe care el însuşi le numise şi pe care le-a prezentat, constant, până acum, ca necondiţionate atuuri ale funcţionării statului de drept. Şi într-un caz şi în altul, Traian Băsescu apare drept un uzurpator al acelui stat până ieri pleznind de sănătate şi, iată, brusc expediat la… terapie intensivă.
Intrată în linie dreaptă, campania aceasta se prezintă atât de murdară şi de urâtă tocmai datorită vrerii şi pohtei nemăsurate şi nicicum cenzurate a acestui preşedinte a cărei vocaţie mitocană nu mai e de-acum un secret. Abandonat, încolţit, trădat (de toţi şi de toate, dar mai ales de el însuşi), Traian Băsescu e la un pas de gestul unui incendiator periculos. Fiindcă, fie şi evaluând obsesia aceasta a părăsirii de către toţi, rămâne să ne întrebăm pe cine mai reprezintă şi dacă, în acest context) el mai e capabil să-şi acopere, chiar şi în minime limite, atribuţiile pe care i le conferă demnitatea deja compromisă.
Şi poate că tocmai de aceea iniţiativa lui Tăriceanu de a-l supune unei noi suspendări n-a fost atât de nepotrivită cât s-a crezut. Însă orice s-ar mai întâmpla, am sentimentul că, nevaccinabil cum e, Băsescu seamănă tot mai mult cu un satrap pribeag printr-un palat golit de funcţiile sale esenţiale şi din care nu se va lăsa evacuat decât după ce-şi va fi încheiat a cărei vocaţie a probat-o cu prisosinţă.
