Stăpânit de un sentiment inefabil, de duioşie şi un fel de pietate, îmi vine greu să scriu despre Nicu „Ţâcă” Zamfir, de care mă leagă multe amintiri. A fost devotat toată viaţa, până ce trupul i-a fost biruit, clubului Universitaeta Craiova, putând fi considerat o direcţie sufletească. Puţini actori ai fotbalului din Bănie, în anii săi buni, la care ne raportăm mereu, au ars atât de puternic, precum a făcut-o profesorul Nicolae Zamfir, descoperitorul şi şlefuitorul atâtor minunaţi jucători, cu Gică Popescu –cap de listă, Nicolae Zamfir, Pavel Badea, Marian Bâcu, Adrian Popescu, Liviu Firănescu, Fane Stoica, Titel Sorohan, Mugurel Guşatu, Dumitru Mitriţă, Emil Săndoi şi atâţia alţii, crescuţi de el, ca un adevărat părinte. Vestea stingerii din viaţă, încărcată de o tristeţe copleşitoare, face dificilă găsirea cuvintelor prin care împărtăşim o durere. Cadru universitar fiind a reprezentat mereu “punctul de vedere”, al Universităţii, la nivelul secţiei de fotbal şi al conducerii administrative a clubului. În clipa în care revolta mă îndeamnă la imprecaţii, împotriva soartei nemiloase, îmi răsare în minte chipul său senin, mereu nemulţumit chiar şi de faptele lui bune. A fost un bun antrenor de fotbal, mai mult decât sârguincios, mai mult decât tenace, deplin competent, şi total devotat, la echipa de tineret (cu care a câştigat campionate), apoi ca secund la prima echipă, şi în cele din urmă la Jef United (1999-2000 în Japonia) – Ikihara Kiba. Nu ştia ce este ranchiuna, nici ura. Uita cu desăvârşire jignirile, atacurile, măruntele şi marile infamii. A propăvăduit prin vorbă evanghelia muncii, sincerităţi şi tăcerii. Dormi în pace, iubite prieten! Condoleanţe familiei îndoliate!
