Pepiniera silvică Negoieşti: O meserie care nu se învaţă din cărţi

1
369

De la marele istoric al neamului Constantin C. Giurescu, cu a lui insolită lucrare „Istoria pădurii româneşti” (Ed. Ceres, 1945), ne-au rămas câteva sfaturi, încă nedate peste cap, de care, din păcate, prea puţin se ţine seama. Dimpotrivă. Unul, de fapt, condiţie esenţială a păstrării patrimoniului forestier, spune că tăierile anuale să nu depăşească, sub nici un motiv, capacitatea de creştere anuală a pădurii. Al doilea, reîmpădurirea tuturor terenurilor degradate, refacerea perdelelor de protecţie, peste tot unde au fost desfiinţate. Nu avea de unde să ştie marele istoric că, peste ani şi ani, viziunea sa avea să se regăsească aproape ad litteram în recomandările exprese ale comisarului european pentru agricultură şi dezvoltare rurală, Dacian Cioloş, făcute ţărilor membre. Nu mai suntem ceea ce eram, o ţară bogată în păduri, şi ceea ce avem ar trebui păstrat cu cea mai mare grijă, căci pădurea înseamnă, cum spunea Constantin C. Giurescu, “nu doar un izvor de sănătate, ci şi o parte a fiinţei noastre sufleteşti”. Pepiniera silvică de la Negoieşti (Godeni), întinsă pe 520 de ari (5,2 hectare), este, exceptând-o pe cea de la Zăval, singura din Dolj care produce material de plantat din specii autohtone tradiţionale – gorun, salcâm, gârniţă, cer, glădiţă, stejar roşu –, dar şi alte esenţe care se adaptează bine climatului din zonă, cu creştere rapidă – plopul alb, dudul – , precum şi specii ornamentale, ca de pildă tuia şi chiparosul. E o muncă migăloasă, de-a dreptul, care pretinde competenţă silvică, răbdare, jumătăţile de măsură neavând ce căuta aici, şi, peste toate, prezenţa zilnică în parcelele însămânţate ce se vor “mângâiate”, cel puţin cu privirea, dacă nu cu alte lucrări silvice. Şi asta o fac şeful de district, tehnicianul silvic Ion Bădulescu, de 33 de ani în branşă, şi pădurarul Toma Lucian, cu 15 ani vechime, doi bărbaţi clădiţi fără zgârcenie, deloc plictisiţi de ceea ce fac. De fapt, când rezişti atâţia ani la o pepinieră silvică, cu rosturi ştiute pe dinafară, este o chestiune de reţinut. Oricum ai răsuci lucrurile, oricum ai muta vorba, ei te întorc, mânaţi de o pasiune fără grade de comparaţie, la ale lor. Deşi mai poartă grija, adică au sub jurisdicţie, întinse perimetre de pădure „de stat”. Ion Bădulescu – 2000 de hectare şi Toma Lucian – 385 de hectare.

Se vinde bine plopul alb

Nu aveam de unde să ştim că pepiniera silvică de la Negoieşti este singura care produce material săditor din plopul alb (populus alba), prin amenţi (sămânţă) şi butaşi. O specie repede crescătoare, care ajunge până la 35 de metri înălţime, întâlnită pe marginea drumurilor, în parcuri zăvoaie, dar şi în păduri. O specie bună purificatoare a aerului. Îndeosebi mugurii, în lunile martie – aprilie, se spune că ar avea proprietăţi terapeutice, şi nu puţine. O mie de butaşi din plopul alb costă cam 8 milioane de lei vechi. Cu alte cuvinte, se vinde bine şi cerinţa este mare. În comparaţie cu salcâmul (4 milioane de lei vechi la mia de bucăţi), plopul alb este mai rentabil. Sămânţa o recoltează pădurarii primăvara, de pe Valea Dunării şi Amaradiei. Dar, până la livrarea materialului săditor, la vârsta de doi ani, e destulă trudă. Semănat în rânduri, plivit, tratamente fitosanitare, irigat, etc. De fapt, la o pepinieră silvică, se respectă cu rigurozitate, o întreagă paletă de operaţiuni, care începe cu recoltarea seminţei de către pădurari, la speciile avute în vedere, tratarea acesteia, depozitarea corespunzătoare până la momentul însămânţării, apoi plivitul, efectuat de zilieri, cu stagii în pepinieră. Şi se câştigă binişor, 45-50 de lei pe zi. Bătaia de cap o dau speciile silvice gârniţa şi cerul, care, în anumiţi ani, nu fructifică. Aceeaşi poveste se întâmplă şi cu stejarul roşu. Fireşte, întreaga filozofie a unei pepiniere silvice nu poate fi rezumată în nişte rânduri, de circumstanţă. Fiindcă ceea ce se vede cu ochiul liber ascunde, înainte de toate, o muncă migăloasă, aproape nebănuită.

Două miliarde lei vechi – venituri

La o cifră de afaceri de 29 miliarde de lei vechi, anual, la nivelul Ocolului Silvic Amaradia, aportul pepinierei de la Negoieşti este de 2 miliarde de lei, ne încredinţează ing. Daniel Drâgnei, şeful ocolului. Până nu demult, directorul Direcţiei Silvice Dolj. Producerea de material săditor are tradiţie şi poate e de mirare că încă mai dăinuie. Mai ales că, la nivelul Cantonului Silvic nr. 5 Vârcani, este şi pădurea de stat, dar şi cea privată pentru care sunt încheiate contracte de pază. Despre speciile dendrologice – tuia şi chiparosul – menţionate în structura silvică ar fi iarăşi de discutat. Justificarea: au solicitare. Cu mulţi ani în urmă, într-un moment de prefacere a vremurilor, s-a testat o politică de “înrăşinare” a fondului silvic, spune Daniel Drâgnei, dar nu a mers. A fost mai mult o tevatură propagandistică. În schimb, s-a dovedit adaptabil stejarul roşu, o specie repede crescătoare, la care singura dificultate o reprezintă recoltarea seminţei, din perimetrele consacrate, identificate şi protejate. Silvicultorii doljeni, mulţi de bună calitate profesională, şi includ aici şi pe cei menţionaţi, şi-au spus mereu răspicat punctul de vedere, alungând amatorismul şi mai ales nepriceperea.

***

Amplasată pe Valea Amaradiei, pepiniera silvică de la Negoieşti nu spune multora mare lucru. Că aici trudesc – şi cuvântul este potrivit – şeful de district, tehnicianul silvic Ion Bădulescu şi pădurarul Toma Lucian, de atâţia ani, ca să producă ceea ce produc, interesează pe puţini. În foşnetul pădurilor tinere ale Doljului se regăseşte şi strădania lor. În toamna trecută, s-au livrat: 130.000 de puieţi salcâm, 90.000 de puieţi glădiţă, 100.000 de puieţi de plop alb, 30.000 de mălini, 35.000 de duzi, 30.000 de frasini şi 35.000 de quercinee. Socotind că la un hectar “intră” cam 5.000 de puieţi, imaginea devine mult mai clară. Pentru a avea apa necesară irigării, au forat un puţ la 45 de metri adâncime, de unde, cu o pompă “trifazică”, o extrag. Întăriţi în credinţa că destoinicia lor are un sens. Şi nu şi-ar dori o muncă mai uşoară, ne-au spus, fiindcă s-au luat cu grijile, uneori cu ruperea de oase, şi mai ştiu că meseria asta, din pepinieră, nu se învaţă din cărţi. Poate au dreptate.

 

1 COMENTARIU

Comments are closed.