Faptul că în politică regulile sunt facultative şi că rareori veridicitatea aritmetică a lui 2+2=4 este pusă la îndoială pare deja o axiomă: un soi de legitimare a înţelegerilor pe sub masă (sau pe sub mână), o afacere ca oricare alta sub spectrul comerţului la tarabă. Şi întrucât globalizarea s-a generalizat de-acum, de ce ne-ar mai surprinde faptul că mai peste tot în lume în politică morala e doar un criteriu opţional, lucrativ, cum s-ar spune, iar jocul la cacealma e deja un sport de masă.
Cum altfel ne-am putea explica faptul că, în Italia, ca şi în România, jocul de-a guvernarea pare o filă identică ruptă – un altfel de copy-paste – din acelaşi manual, la rândul său globalizat. Fiindcă, în timp ce la Bucureşti, guvernul unei coaliţii cu o majoritate de invidiat pare să-şi liciteze şansele unui clamoros succes politic cu dezinvoltura unor „strategi” infantili, în Italia un guvern, al stângii învingătoare, la limită, a scrutinului de-acum un an, se prăbuşeşte, cu certitudine în următoarele zile, sub lovitura năprasnică a unei lovituri din interior. Legitimat, cu doar zece luni în urmă, executivul condus de Enrico Letta reuşise, în două rânduri, să-şi consolideze programul şi echipa prin votul de încredere al unui Parlament extrem de eterogen. Asumându-şi un obiectiv tranzitoriu, de 18 luni, îşi fixase drept priorităţi absolute câteva urgenţe reformiste, între care legiferarea unui nou sistem electoral, activarea unor măsuri anti-criză menite a reporni economia şi, nu în ultimul rând, preparative adecvate pentru o bună gestionare diriguitoare a afacerilor europene în semestrul al doilea din acest an când va prelua preşedinţia UE.
Cum se ştie, pe 8 decembrie trecut, printr-un scrutin la bază, tânărul primar al Florenţei, Matteo Renzi, a devenit şeful Partidului Democrat, acelaşi care îl desemnase şi-l susţinuse, clamoros, pe Enrico Letta în demersul său guvernamental. Inteligent, nelipsit de o abilitate oricât de camuflată în verva unui vizibil apetit al capacităţii sale comunicaţionale, Renzi a pornit, imediat după victorie, într-un slalom pe alocuri descumpănitor, într-o campanie temerară de schimbare a lucrurilor, atât din propria ogradă, cât şi din cele ale adversarilor politici. A făcut, nu fără gălăgioase iritări şi contestaţii, un pact cu Berlusconi, condamnat juridic dar „lăsat” să-şi conducă propriul partid la lumina zilei, asigurându-şi, în acelaşi timp, colegii din propria formaţie că nu va lovi în executiv şi că nu râvneşte la fotoliul de premier.
Sub sloganul blairiano-obamian al schimbării, Renzi sugerează că ar face tabula rasa cu întregul sistem politic italian, încă debitor unei tradiţii,a Primei Republici, în care guvernele se schimbau de la un la altul, chiar dacă mai totdeauna prin scrutine înainte de termen.
Recunosc, aşa cum am mai scris după victoria sa din decembrie, că politicianul florentin are carismă. Şi inteligenţă. Însă şi multă, uneori insidios de multă şiretenie, care riscă, aşa cum se vede acum destul de limpede, să se reverse în cameleonism.
Neliniştile s-au potenţat însă în Italia, în aceste ultime ceasuri. În ciuda scorului obţinut de decizia asumată miercuri seara, la Florenţa, de către Direcţia Naţională a PD-ului peninsular, n-au lipsit criticile nu doar dure, ci şi foarte bine cântărite. Şi întemeiate. Unul dintre cei care-au votat împotrivă, fost competitor al primarului florentin la conducerea partidului, Civatti, a afirmat-o tăios: cel mai posibil câştigător al acestei manevre s-ar putea să fie tocmai Silvio Berlusconi, abil şi versat pescuitor în ape tulburi. Şi nu mi se pare deloc un pronostic hazardat.
Cum spuneam, desfăşurările acestea din Italia nu sunt deloc departe de cele dâmboviţene. Şi mă întreb dacă nu cumva, ipoteza schimbării de generaţii în politică – pe care ne-am dorit-o cu toţii – nu e pe cale a deveni un mit fals. Un fel de iluzie optică. Măcar şi pentru că, dacă în viaţa cotidiană spiritul aventurier poate fascina fără consecinţe majore, în politică riscul nu ocoleşte catastrofa. Iarăşi, democraţia, cea mai „bună”, dar virusată, la rându-i, de suferinţe endemice şi, deci, molipsitoare, ne etalează limitele ei organice. Şi ne incită să invocăm, cu o luciditate nu mai puţin resemnată, refrenul unui faimos – şi el globalizat – cântec italian: Che sarà, sarà. Iar ce va fi, numai Dumnezeu ştie.
