Ieri, preşedintele Italiei, Giorgio Napolitano (89 de ani), şi-a înaintat demisia, anunţată încă din ultimele zile ale anului trecut. Ales în 2006, reales în aprilie 2013, într-o situaţie de criză politică, a spus dintr-un început că va părăsi funcţia înainte de sfârşitul septenalului, adică 2020. Lasă în urma sa o bună imagine, graţie impecabilei rigori morale, după nouă ani în care a stăruit pentru o Italie guvernabilă şi reformabilă. Singurele partide populiste care l-au stigmatizat s-au dovedit Mişcarea 5 Stele, a lui Beppe Grillo, şi Liga Nordului, neputincioase în a-i obtura imaginea. Speculaţiile privind succesorul lui Giorgio Napolitano durează de mai multe luni, chiar dacă funcţia este în principal onorifică. Cu toate acestea, printre prerogative se află desemnarea preşedintelui Consiliului de miniştri şi dreptul de veto la orice lege. Şi acum cine urmează, aceasta-i întrebarea. În Italia, preşedintele ţării este ales indirect, de un colegiu de mari electori, compus din reprezentanţii Parlamentului – deputaţi şi senatori – şi delegaţii celor 20 de regiuni, în număr de 58, care trebuie să se reunească în următoarele 15 zile de la demisia lui Napolitano. Delegaţii regiunilor sunt în număr de 3 per regiune, exceptând Val d’Aoste, care n-are decât unul. În configuraţia actuală a Parlamentului se contează pe 1.009 membri şi o majoritate de 2/3 mari electori înseamnă 772 voturi. Ajungându-se la al patrulea tur, este suficientă şi o majoritate simplă, adică 505 voturi. Partidul Democrat (PD), condus de premierul Matteo Renzi, dispune oficial de minimum 415 voturi între senatori şi deputaţi, la care s-ar putea adăuga câteva zeci de aleşi de la alte partide sau grupuri mixte. Alianţe posibile? Una cu Berlusconi, dar noul ales ar putea fi bănuit de complezenţă faţă de Il Cavaliere. Alta cu stânga radicală, anti-Berlusconi, l-ar putea favoriza pe Romano Prodi, dar acordul cu Mişcarea 5 Stele implică destule riscuri. Alegerea unui tehnocrat la Palatul Quirinale pare cel mai puţin probabilă: Mario Draghi a anunţat că nu vrea să părăsească directoratul BCE, iar actualul ministru al Economiei, Pier Carlo Padoan, este prea legat de Bruxelles. Alte nume: Giuliano Amato, fost premier, Walter Veltroni, fostul primar al Romei, şi titulara de la Apărare, Roberta Pinotti. De ce scenariul grec nu este valabil în Italia? Pentru simplul motiv că în Italia Constituţia nu limitează numărul de scrutine. În plus, convocarea alegerilor anticipate este decisă de preşedintele republicii, iar interimatul va fi asigurat de preşedintele Senatului. La 22 aprilie 2013, Giorgio Napolitano a fost ales ca preşedinte al Italiei. O alegere istorică. După cinci tururi de scrutin, Parlamentul nu putea desemna un preşedinte. Atunci, Giorgio Napolitano a acceptat candidatura, cum s-a exprimat, dintr-o responsabilitate în faţa naţiunii. Alegerile legislative din luna februarie măriseră blocajul politic din Parlament. Criza euro era în plină desfăşurare, iar Italia – practic paralizată. Licenţiat în drept, fost membru al Partidului Comunist Italian, ales deputat în 1953, pentru prima dată, până în 1963, fără discontinuitate. Parlamentar european (1989-1992), ministru de Interne în Cabinetul Romano Prodi, din nou parlamentar european, din 1999 până în 2004, când a deţinut preşedinţia comisiei de afaceri instituţionale. Preşedintele carlo Azeglio Champi l-a numit senator pe viaţă. Giorgio Napolitano este primul comunist ajuns preşedinte la Palatul Quirinale. Avea deja vârsta de 80 de ani şi sănătatea dădea semnale de oboseală. În 2008, în cadrul unei ceremonii, Universitatea din Trente i-a înmânat titlul de profesor emerit. A coabitat cu cinci premieri, personalităţi care mai de care opuse. În plină criză a euro, în 2011, a obţinut demisia Cabinetului Berlusconi. În fine, la 1 ianuarie Giorgio Napolitano a adresat un mesaj Papei Francisc, cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii. Ateu, preşedintele italian a nutrit un profund respect faţă de Sfântul Scaun şi Biserică, expresia unei relaţii de încredere şi amiciţie. Un adevărat om de stat.
