Înainte de a fi evreu sau creştin, problema –multă vreme- în România, pentru un intelectual, a fost cum să fie democrat, într-o ţară în care libertatea era un nume emfatic, dat unui limbaj politic, sentimental, religios, cu inspiratoare aspecte bonome. Nu era uşor nici să fii român, şi înainte şi după 89. Şi afirmaţia aparţine regretatului Radu Cosaşu, unul dintre apreciaţii scriitori contemporani. Străini de mania persecuţiei, ca şi de orice prăpădită inocenţă, evreitatea din părţile locului, redusă acum la doar 4000-5000 de familii (incluzându-le şi pe cele mixte) s-a confundat cu păcatul unei origini sociale „obiectiv duşmănoase”, în logica strâmbă a multora. Ar trebui să apară „Jurnalul” lui Mihail Sebastian, apoi romanul său „De 2000 de ani”, cu prefaţa lui Nae Ionescu, un extraordinar document de epocă, în forma originară. Adică nemutilat, pentru un efort de obiectivitate din partea multora. Poate, şi nu cred că greşesc, cel puţin în Craiova, dar şi în Dolj, şi în judeţele limitrofe s-a înţeles că a fii evreu, antisemit sau anti-antisemit a încetat de mult să fie o problemă strict evreiască. Vreau să spun următorul lucru: n-au existat ape tulburi, ca să se limpezească în ceea ce aveau superficial. Cum comunitatea evreilor din Craiova celebrează mâine 15 septembrie „Rosh Hashana 5784”, care deschide seria celor mai importante sărbători evreieşti, nu putem decât transmite confesiunile sufleteşti de circumstanţă, ca pe nişte declaraţii fiscale. E moralmente obligatoriu.
Prof. dr. acad. Cornel Sabetay – un om al Cetăţii
Tentaţia acestei abordări riscante, care mărturisesc nu poate fi exhaustivă, mă refer la a avea referiri despre câteva personalităţi ale comunităţii evreieşti din Craiova, mi-a fost indusă de prof. univ. dr. acad. Cornel Sabetay „îngerul copiilor”, cum a fost numit, medic de chirurgie pediatrică, ortopedie pedriatică, cu peste 30.000 de operaţii efectuate, la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă. Descendent al uneia dintre cele mai mari familii evreieşti din Craiova, universitarul Cornel Sabetay, preşedintele comunităţii evreieşti, a reuşit nu doar să se pună în slujba comunităţii, ca medic de reală ţinută, dar mai mult să iradieze o afabilitate molipsitoare, ireproşabilă, un spirit civic elevat, o reală ţinută morală, să estompeze orice posibil derapaj antisemit al vreunui rătăcit, aşezând Craiova, unde comunitatea evreiască a avut consistenţă la un moment dat, într-o zonă ferită de adumbriri nefaste. Graţie atitudinii sale civice –în câteva rânduri a fost consilier judeţean- dr. Cornel Sabetay a rămas un liant al nostru, al celorlalţi, cu evreii care de-a lungul timpului s-au împuţinat de la un an la altul, plecând fie spre Israel, fie spre Australia sau alte colţuri ale lumii. Prin demersurile lui stăruitoare, anul acesta, Excelenţa Sa, Reuven Azar, ambasadorul statului Israel la Bucureşti, la puţină vreme de la venirea la post, a vizitat Craiova, pentru discuţii concrete, la sediul Consiliului Judeţean Dolj, pe o diversitate tematică, exprimându-şi disponibilitatea la consolidarea unor relaţii de colaborare viitoare pe multiple planuri. Pe fondul unor relaţii deosebite, între cele două ţări, niciodată fisurate, în pofida provocărilor, despre care fostul premier israelian Golda Meir (1898-1978) în cartea sa de memorii „Viaţa mea” (ed. Omnium – 2023) găsea cuvinte de elogiu la adresa fostului lider comunist de la Bucureşti, care a reuşit să păstreze relaţii diplomatice atât cu Israelul, cât şi cu statele arabe, în momente delicate. Am început evocările cu dr. Cornel Sabetay pentru contribuţia sa imensă, prin faptă concretă, la amplitudinea celor mai tonice sentimente ale Cetăţii la adresa comunităţii evreieşti.
„Nelu” Abraham – prietenul meu dezinteresat
Numele său era Francisc Abraham, domiciliat în Craiova, născut în comuna Panticeu jud. Cluj, dar toţi îl ştiam bine „de o viaţă” de la fotbal, din perioada fastă a echipei Constructorul, divizia C-B-C şi îl apelam cu respect „Nelu Abraham”. A respins cu voluptate orice merit şi avantaj personal, deşi sub ochii lui, ca „diriginte de şantier”, se ridicase o amenajarea sportivă, cu toate utilităţile, de răposatul ing. Victor Bică de la „Coremi” în Lunca Jiului. Tulburător de modest, în supusa sa calitate –bunătatea- s-a făcut de neînţeles, prin refuzul ostentativ de a deveni „locotenentul” lui Cornel Stroe la Universitatea Craiova sau a lui Cornel Mondea pe la Electroputere Craiova. N-am ştiut multă vreme că Francisc Abraham este evreu, dar m-am bucurat când l-am văzut în Comunitatea evreilor din Craiova într-o poziţie respectabilă. Sunt destule amintiri care nu s-au dizolvat şi m-au legat afectiv de Francisc Abraham, săvârşit din viaţă. Mi-a fost prieten, prin sinceritatea comunicativă, într-o tinereţe care nu se mai repetă. Răbdarea lui, perseverenţa, încrederea stoică în reuşita unui crez pentru ceva mai bun, mai de folos public, mă fac să nu-l pot considera plecat dintre noi. Sufletul lui bun trăieşte.
Felix Aderca – nedrept (dar nu ingrat) cu Craiova
Optica provincială îngustă, cum narau Alexandru Firescu şi Constantin Gheorghiu în cartea lor de amintiri „Craiova mon amour – File de arhivă istorică şi sentimentală” (2009) ar fi putut diminua lui Felix Aderca dreptul la o consideraţie largă în viaţă şi în eternitate, total justificată. A fost un spirit incisiv, uneori chiar nedrept în judecăţile de valoare, susţinute cu cerbicie şi fină ironie maliţioasă, uneori polemică şi incomodă, caustic dar nu mânios, imparţial, rece şi aparent distant, părând doar dur şi megaloman. A fost nedrept, dar nu ingrat, când a transmis lui Tiberiu Iliescu o scrisoare incisivă (Spiritul Craiovei, în Meridian, caietul 2 – 1934) sfătuindu-l direct: „Cine poate să fugă din Craiova! Sau să întoarcă roata veacului şi să îndrepte destinul spre calea lactee a spiritului pur”. Motivaţiile erau parţial obiective şi juste deoarece afirma că „în Craiova n-au fost deschise drumuri şi oraşul s-a manifestat printr-o absenţă totală de originalitate, o lipsă perfectă de temperamente artistice, cheltuindu-se energiile în alte domenii”. Evreu de superbă calitate, născut în comuna Puieşti, la 26 martie 1891, a învăţat carte la Colegiul Naţional „Carol I” cu mari profesori de elită. În Craiova, în editurile altor proeminenţi evrei a publicat „Motive şi somfonii”(1910), „Stihuri venerice”(1912), „Fragmente şi romanţe”(1912), „Reverii sculptate” (1913), „Sânge închegat: note de război”(1915). N-a publicat şi nici n-a colaborat la Meridian, Năzuinţa şi Ramuri, dar datorează Craiovei primele aventuri şi primele semnale ale modernităţii şi europenismului operei sale. În faţa unui uriaş univers de preocupări, mai pot rezista recursurile provinciale, la o atât de solidă anvergură intelectuală? Eugen Ionescu l-a considerat un eminent gazetar (a făcut eseistică, a scris reportaje, romane, pamflete, poezie, critică literară) iar Liviu Rebreanu îl vedea ca un veşnic răzvrătit. La 15 iunie 1991 la Craiova a avut loc premiera pe ţară a piesei „Muzica de balet” a lui Felix Aderca, un omagiu teatral prin contribuţia „cremei” Teatrului Naţional, Ilie Gheorghe, Leni Pinţea Homer, Valentin Mihali, Mirela Cioabă. Pentru cinstirea memoriei scriitorului o stradă din Craiova a primit numele Felix Aderca. Cel care, narează Mihail Sebastian, în Jurnalul său (1935-1944) „regreta moartea lui Codreanu”, fiind convins că el Aderca ar fi reuşit să obţină de la Codreanu un regim mai bun pentru evrei. Regreta că Garda era antisemită şi fără asta s-ar fi înscris acolo. În fine una din marile prejudecăţi care au bântuit în România era aceea că evreii ar fi manifestat o atitudine nediferenţiată de entuziasm faţă de ocupantul sovietic, şi la urma urmelor, ei ar fi instalat comunismul în ţară. Discutabilă teză, decă nu falsă integral. Din păcate, cercetând îndeaproape acest echivoc istoric, am constatat că nu trebuie să ne lamentăm doar de prejudecăţile româneşti, ci şi de prejudecăţile evreieşti. Cităm din Jurnalul lui Sebastian: „lumea în stradă e încă buimacă. Mari explozii de entuziasm, dar şi o anumită rezervă. Mulţi trecători se uită cruciş, la jidanii care aplaudă”. Până şi dr. Moses Rosen, rabinul şef al cultului mozaic din România, în memoriile sale, scria negru pe alb „când trupele ruseşti au intrat în Bucureşti, evreii români rămaşi în viaţă au trăit zile de intensă bucurie”. După 23 august 1944 evreii i-au întâmpinat pe sovietici cu aceleaşi sentimente amestecate cu care i-au întâmpinat şi românii. Dar asta este o altă poveste.
Filip Lazăr – un mare muzician al lumii
A învăţat la Colegiul Naţional „Carol I”, primind primele cunoştinţe muzicale de la distinsul profesor Elie Michailescu. A urmat cursurile Conservatorului din Bucureşti, iar în ajunul primului război mondial a plecat la Leipzig pentru a se pregăti cu Stephan Krehl (armonie, contrapunct, compoziţie). A scris enorm, consistent şi sclipitor în domeniul muzicii de teatru, muzicii simfonice, de cameră, vocală şi corală. Acest mare muzician al lumii –poate cel mai prestigios compozitor român după George Enescu, sub raportul faimei internaţionale, aparţine Craiovei prin naştere, truda de ucenic şi atitudini româneşti. Sala Filarmonicii din Craiova „Filip Lazăr” este un omagiu adus marelui compozitor, interpret şi narator muzical.
