Piaţa şi alternativa sau coşmarul unei perspective

0
132
Cite;te mai mult

Există cu siguranţă o fascinaţie a pieţei ca loc al protestului şi este la fel de evident că, prin nu ştiu ce alchimie a contaminării, ea creşte şi pe seama gustului, în special al tinerilor, pentru spectacolul în aer …liber. De aici, doza de entuziasm, de fervoare şi de comuniune pe care o generează, o alimentează şi o emană mai toate protestele în democraţii mai mult sau mai puţin consolidate.

În această perspectivă, orice altă raportare la realitatea lui, a protestului adică, în afara unei aprobări, pe cât posibil în termenii unei admiraţii nedisimulate, te expune la riscul unei sentinţe nemiloase: eşti contra. O prepoziţie care poate sugera un lung şir de păcate de a căror prezenţă în fizionomia proprie nu prea ştiai: conservator, paseist, nostalgic, antidemocratic, ori, încă mai simplu şi fără cheltuială de inteligenţă, stângist, când nu eşti catalogat de-a dreptul comunist.

Examinând, oricât de sumar, fenomenul protestelor încă în derulare în marile noastre oraşe nu poţi să nu distingi o realitate dedublată: legitimitatea certă a acestor mişcări şi absenţa oricărei preocupări pentru consecinţe; altfel spus, recunoaşterea, în chiar originea fenomenului, a nevoii de atitudine faţă de derapajele politicului, de unde şi aderenţa entuziastă a multor categorii sociale şi de vârstă, şi, pe celălalt versant, totala opacitate în legătură cu ce ar trebui să urmeze, în cel fel şi în ce orizont de timp.

Căci, dacă protestele desfide, cu o exigenţă radicală, clasa politică autohtonă, incapabilă să se reformeze, cum cred protestatarii şi cum ar şi putea să fie, în cea mai simplă perspectivă logică, nu se profilează alternativa: în afara uneia haotice, rectè în afara jocului democratic.

Desigur, ignor, din raţiuni contextuale, cazul Roşia Montana ca prim şi justificat argument al protestelor, cel puţin în faza lor iniţială. Fiindcă presupunând obiectivul atins, cum se preconizează, continuarea lor în stradă, cu o agendă extinsă, aşa cum se întâmplă, până la contestarea întregii clase politice, asumă un risc pe care puţini, din Piaţă sau din afara ei, sunt dispuşi să şi-l asume în integritatea sa: depăşirea cadrului democratic, unicul, oricât de imperfect ori de compromis, acceptabil. În caz că se uită, alternativa nu poate fi decât haosul, unul însă total necontrolabil şi, deci, posibil generator al celui mai recuzabil dintre coşmaruri, adică dictatura.

Da, mai există o variantă, o altfel de alternativă, la fel de primejdioasă: a extremismului, fie acesta şi mascat, cum de altfel o şi face cu o mare dexteritate, sub forme populiste. Cine ignoră o astfel de perspectivă greşeşte: Diaconeştii pândesc prin răscruci ale pieţelor, gata să preia o făclie, cu care n-au niciun punct comun.

Presupunând, cum cred ori se aşteaptă câţiva agitatori şi nu neapărat din rândul celor prezenţi, cu argumentele lor justificate în Pieţe, la o cădere a Guvernului, coroborată ori interconexată de o prăbuşire a USL, ce ar urma? În cadru democratic, nimic legal, iar surclasat acest cadru, accederea Opoziţiei, debilitate la maximum în prezent, ar fi o soluţie încă şi mai păguboasă.

Mai rămâne, tot în ambientul democraţiei şi al cadrului constituţional, demiterea  „ căderea” guvernului şi a Parlamentului şi un scrutin electoral anticipat. Costurile? Imposibil de prezis. Câştigul? Imposibil de anticipat? În fapt, experimentul s-a şi consumat: în Grecia, în Bulgaria, cu rezultate ce-au sporit confuzia. În Italia, riscul e în act, iar populismul îşi are, ca şi în Grecia, ca în Norvegia din zilele trecute, sforarii săi pregătind torţele în penumbra acestor somnolenţe vinovate, da, foarte vinovate, ale unei clase politice debusolate, tot mai autiste, izolate, cum e, în ţarcuri populate de neprofesionişti şi de caractere ignobile.