În politică, mai ales în cea dâmboviţeană, arţagul, vendeta, calomnia, în formele lor cele mai primitive, au devenit aproape unicele moduri de manifestare în spaţiul public: regretabile substitute ale unor valori cu cât mai invocate într-o retorică hei-rupistă cu atât mai golite de orice conţinut. Componente, aşa cum sunt etalate, ale unui ethos străvechi, mereu reînnoit şi potenţat într-un proces de degradare pe cât de insidios pe atât de sterp, aceşti înlocuitori ai valorilor presupuse ca temelii ale unei bune politici îmi par, în 2014, an de graţie şi de răscruce, resturi ale unei butaforii demne mai curând de garderoba unui… bordel. Şi nu mă refer la exhibiţiile băsesciene – demne de popasuri clandestine prin locuri licenţioase de prin accidentale porturi – ci, oricât de paradoxal ar părea, la cele ale unui Crin Antonescu, dedulcit, în ultimele luni, cu o râvnă comic-tenebroasă, la ieşiri la rampă greu de imaginat cu mai puţin de patru luni în urmă.
La urma urmei, un divorţ e un divorţ şi, odată împlinit, în viaţa familială ca şi în societate, n-ar trebui să elimine niciun suport al unei atitudini civilizate. Chiar şi dincolo de limitele unei amiabilităţi absente. Despărţirile în politică sunt, în contexte mai normale şi mai experimentate, disocieri, doctrinare ori de orientare conjuncturală, ba admit chiar şi resorturi ale unor interese cu scop electoral. Totul intră în firea lucrurilor. Cu condiţia acceptării unui minim cod de conduită, dacă nu morală – se crede că n-are ce căuta în politică, dar e invocată axiomatic de mai toţi „jucătorii” din breaslă – , atunci măcar minim omenească: să nu spurci ambientul din care abia ai plecat şi în care te-ai simţit bine şi te-ai declarat ca atare.
În schimb, preşedintele PNL, iniţiator, fondator şi companion al unei alianţe politice câştigătoare a unei bătălii deloc uşoare, carismaticul, cândva, Crin Antonescu, întruchipează, în aceste ultime săptămâni, figura unui trist personaj din patrimoniul nostru folcloric: acela care, ieşind din orizontul aşteptărilor şi dându-se de trei peste cap ajunge să îmbrace rolul nefast al anti-eroului.
Asemenea unui boxer nărăvaş care, într-o criză de nervi, iese din ring luându-şi la pumni antrenorii, coechipierii şi dând, astfel, o nesperată şansă adversarului, Crin Antonescu loveşte necruţător în foştii săi aliaţi, în frunte cu Victor Ponta. El iese astfel, în opinia mea, din ecuaţia unei fireşti confruntări politice.
La Timişoara, vineri, spre exemplu, obsesiva sa disociere de PSD şi, mai ales, de Victor Ponta a căpătat trăsăturile unei uri aproape viscerale. Nu mai e vorba de o confruntare, fie ea şi electorală, nimic de natură doctrinară, nici măcar vreo umbră de sorginte strict politică, ci ni se prezintă, într-o urâţenie nevoalată, subsolul unui caracter prins iremediabil în plasa unor leziuni ameninţătoare. Când într-un discurs public un om politic, şef de partid, fost partener într-o coaliţie care, dincolo de inadvertenţe, s-ar cuveni să-şi asume cel puţin egal şi eventuale neîmpliniri ori eşecuri, ajunge să decreteze că „Eu l-am făcut premier, eu îl voi da jos”, ceva îmi spune că, dincolo de cortina aparenţelor, un delict mai grav decât un… divorţ s-a petrecut în relaţiile celor doi. Frizează, aici, tonul egolatru, acel Eu luat direct din panoplia băsesciană, în care însă lectura unei revanşarde poziţionări politice se subînscrie în toposul blestemului mioritic. Şi ca lucrurile să fie şi mai clare, Crin Antonescu însuşi ne convinge, atunci când, scăpat din cercul presupuselor abilităţi, înşiruie eventuale „oi cornute” din ograda inamicului indexat fără regrete şi fără menajamente pe un post de… victimă.
