Un gând aniversar

0
99

bechet liceuPrimesc de la un vechi şi statornic prieten, profesorul Gheorghe Boaghe, îndemnul de a exprima câteva gânduri la aniversarea a şase decenii de la ctitorirea liceului din localitatea sa natală, Bechet. Şi nu-mi pot reprima nici bucuria atâtor momente pe care le-am trăit printre oamenii acelui loc, port dunărean cu vechi atestări documentare şi cu o istorie nelipită nici de zăgazuri istorice, vitregii ale naturii sub impactul neinspirat totdeauna al omului, dar nici de clipe străbătute de har spiritual şi de un gust al ospitalităţii devenit, prin ani, aproape legendar.

Comună a Poeziei – sau o Cetate, redusă numeric la tineri şi maturi crescuţi şi educaţi sub semnul unei creativităţi mereu în competiţie cu ei înşişi dar şi cu ceilalţi – m-am bucurat de fiecare dată acolo de o atmosferă prielnică şi cumpătată mereu incitantă şi rodnică în discuţii şi dispute de interes cultural.

Am fost la Bechet în compania unor mari creatori ai Ţării – de la Marin Sorescu la Mircea Ciobanu, de la Ioan Alexandru – cu ai cărui copii aruncam într-o după amiază de mai cu pietre pe luciul Dunării – până la oaspeţi sârbi printre care se număra regretatul şi marele meu prieten Petru Crudu de pe plaiurile Voivodinei cu tradiţiile sale româneşti ancestrale.

Am participat la concursuri şi festivaluri de un interes şi o audienţă particulare, pe vremea când în Bănie sălile unor astfel de manifestări erau mai curând cu parcinomie frecventate.

Însă aniversarea aceasta, aproape greu credibilă prin cifra rotundă de ani, capătă şi o semnificaţie cu totul şi cu totul singulară: ea survine amintind de nişte vremuri în care s-a construit mult şi nu atât într-o industrie supradimensionată poate, cum s-a tot spus, ci şi în aşezăminte culturale şi de instrucţie. Un timp al construcţiei sub semnul unei înnoiri de care am uitat cu totul, când nu o repudiem cu un aplomb demn de cauze mai bune.

Ceea ce ştiu cu siguranţă – din experienţa directă de la Liceul bechetian, apoi din suita de studenţi pe care aveam să-i întâlnesc în aulele Universităţii craiovene – e neîndoielnicul rost şi loc pe care această matură de-acum instituţie de instrucţie şi le-a asumat şi distins de-a lungul deceniilor. Cu un simţ al măsurii şi în dispreţul unui orgoliu prea apăsat, dar cu un spirit de mândrie nedisimulat, ambele au transformat-o într-un veritabil centru al vieţii spirituale ale unei aşezări de referinţă pentru doljeni, ca şi pentru localităţile dunărene riverane.

Aduc, astfel, pe această cale, din fiorul unei memoriei regăsite, prinosul meu de admiraţie şi de cinstire acestui lăcaş de cultură şi de educaţie căruia îi doresc un centenar fastuos, ferit din calea vocaţiei destructive şi a disoluţiei valorilor culturale ce pare a se fi instalat nemilos în aceşti ultimi ani.

LA MULŢI ANI!