Au SUA cea mai bună imagine după patru ani? Deloc. Sunt ele în deplină securitate? Deloc. Este mai adaptat leadership-ul la lumea de astăzi? Deloc. Concluzia? În politica externă Barack Obama n-a fost deloc un preşedinte bun. „Serios”, recunosc anonim numeroşi republicani care au avut responsabilităţi în acest domeniu. „Bilanţ respectabil pe scena internaţională” scrie „New York Times”, care îl susţine pe preşedintele democrat. Rezervele ţin de om. Este un orator genial, pentru a dezamăgi prin acţiune. La Cairo, la Praga, la tribuna Comitetului Nobel pentru Pace, unde a fost distins în 2009, Barack Obama a etalat portretul ideal al Americii, într-o lume în care norma de drept, de etică şi dezarmarea nucleară au progresat. De la Casa Albă, exercitarea puterii a avut de multe ori o prea mică asemănare cu conţinutul edilic al discursurilor preşedintelui. Prin urmare, sentimentul de relativă decepţie se regăseşte în toate taberele. Ultranaţionaliştii Partidului Republican critică tendinţa de compromis. Ei nu sunt foarte convingători faţă de omul care l-a eliminat pe Osama bin Laden. Apărătorii drepturilor omului stigmatizează războaiele secrete ale lui Obama pe meleaguri străine. Partizanii şcolii realiste nu văd ce s-a câştigat prin lichidarea vechiului aliat egiptean, Hosni Mubarak, sau amestecul în treburile Libiei. Dar intervenţioniştii de stânga şi de dreapta, neoconservatorii, denunţă pasivitatea sa în Siria. Barack Obama nu aparţine nici uneia din şcolile politicii externe americane, cum foarte bine a desluşit politologul Justin Vaisse, într-o carte extrem de bine documentată, intitulată „Barack Obama şi politica sa externă” (Odile Jacob, 288 p). Obama n-are o doctrină. În dorinţa menţinerii supremaţiei SUA în lume, vorbeşte cu eleganţa sa obişnuită. „SUA continuă să fie o naţiune indispensabilă pentru a face faţă marilor probleme internaţionale” repetă el. Dar acest lucru va asigura dominaţia continuă a celui de-al 44-lea preşedinte al Americii. Este adevărat, când a ajuns la Casa Albă, în ianuarie 2009, Obama prelua o moştenire dezastruoasă, prin participarea ţării sale la războaiele din Irak şi Afganistan, unde victoria nu fusese repurtată. Imaginea ţării era, de asemenea, boţită în întreaga lume musulmană şi pătată de abuzurile comise în „războiul împotriva terorismului”. Trădată de Wall Street, America cunoştea cea mai gravă criză după anii 1930. Trăia chiar un sentiment de declin. Viziunea lui Barack Obama a fost următoarea: ieşirea din aceste războaie, ieşirea din Orientul Mijlociu, unde a lăsat să pivoteze diplomaţia americană, şi apropierea de economiile emergente, unde pieţele de mâine ar putea asigura o creştere economică. Statele Unite joacă rolul de leardership în această regiune, nu în Afganistan, unde Obama a promis victoria înaintea anunţării retragerii. America rămâne superputerea secolului XXI. Plecarea din Irak, părăsirea Afganistanului, pot permite Americii, „graţie lui Obama”, să redevină un actor central în Asia. La cererea multora dintre vecinii Chinei, speriaţi de puterea superdragonului, SUA şi-au reorientat o parte din dispozitivele militare în Asia. Recunoscând însă gigantul chinez, Obama a sperat într-un parteneriat activ cu Beijingul, pentru a discuta despre Coreea de Nord, reechilibrarea economiei mondiale sau încălzirea globală. Beijingul încă nu a răspuns. Pe de altă parte, conlucrarea cu noile puteri emergente – Brazilia, Indonezia, Africa de Sud, în dorinţa unui multilateralism adaptat noului secol – presupune eforturi susţinute. Nu trebuie scăpată din vedere prudenţa manifestată în cazul Siriei, deşi este promovată o politică de sancţiuni fără precedent şi pentru a obţine renunţarea Iranului la arme nucleare. Cu toate acestea, el a suferit un eşec prin abandonarea problemei israeliano-palestiniene. Şi în cazul SUA acest lucru nu se iartă prea uşor, din atâtea şi atâtea motive.
