Actul politic: între un gest şi altul

0
119

Personalizarea unei instituţii – şi cu atât mai mult a unui guvern – este o enormă eroare: rădăcinile ei se împart între un paternalism, ale cărui remanenţe persistă mult timp după perioade dictatoriale, şi interesul, deseori meschin, al presei aliniate Opoziţiei, de a-şi focaliza, uzurpator, critica pe o ţintă transformată într-un fel de eşantion simbolic.

Se uită – sau se ignoră – că o instituţie, îndeosebi în democraţie şi indiferent de locul ei pe scara sistemului social, este o interconexiune între instanţe şi actori individuali beneficiari ai unei distribuţii pe criteriul unei bune funcţionalităţi. Un premier, ca şi un şef al unei companii, fie aceasta statală ori privată, este, la urma urmei, un dirijor de orchestră, responsabil, ce-i drept, de calitatea întregii execuţii ca şi de disonanţele inerente.

Cu toate acestea, pentru un lider bine consiliat, căci pe marea şi imprevizibila scenă publică consilierea (sfătuirea aceea care, prin tradiţie milenară, a menţinut organice şi familia şi comunitatea) s-a dovedit esenţială, crucială, aş spune. Nimic nu-i mai contraproductiv decât deciziile, gesturile, reacţiile pripite, umorale, ale unor lideri derobaţi, uneori, chiar şi de la bune intenţii intim asumate, de către linguşitorii de serviciu.

Iată două exemple contrastante, cu doi premieri din ţări şi zone geografice diverse, unul norvegian, aşadar crescut în spiritul ordinii şi al lucrului binefăcut, altul, român, aşadar „meridional”, tânăr altminteri inteligent şi, cred, cu bune şi lăudabile intenţii, dar mai dedulcit acelui levantinism pe care îl ironiza Caragiale, dar nu numai el.

Nu vreau să calific opţiunea premierului Ponta pentru un concediu transoceanic ori pe unde va fi fost. E dreptul d-sale, măcar şi printr-o elementară omologare cu dreptul fiecăruia dintre noi, de a-şi programa, decide şi materializa locul şi contextul în care să-şi petreacă un răgaz de timp după un an nelipsit de încordări şi de solicitări la limita unui travaliu anxios. Însă dintr-o strică perspectivă de imagine, din nefericire mai importantă astăzi decât proiecte finalizate, gestul n-are cum să nu-i dăuneze. Şi asta cu atât mai mult cu cât adversarul său declarat, preşedintele Băsescu, a plusat, la imagine – fiindcă alt obiectiv nici nu prea i-a mai rămas spre final de mandat – recalibrându-şi, cu o parcinomie tacticoasă, vechile băi de mulţime, acum mai curând nişte băiţe.

Însă un alt gest m-a captivat şi surprins, în egală măsură, dar nu numai pe mine, ci şi media continentale. E vorba de premierul norvegian, Jens Stoltenberg, care, cu o lună înaintea unui noi test electoral, a îmbrăcat uniforma de taximetrist şi, o după-amiază întreagă, a purtat pe străzile din Oslo pasageri de toate categoriile, vârstele şi …orientările politice, cu scopul declarat de a afla care sunt problemele reale ale oamenilor de rând.

Aproape toţi l-au recunoscut, mai devreme ori mai târziu, la volanul Mercedesului, iar reacţiile au oscilat de la salutul firesc, însoţit de un dialog într-o vădită notă de normalitate, şi până la şocul, distribuit între cei tineri şi mai vârstnici, increduli în faţa descoperirii.

Nu mă îndoiesc că dl Stoltenberg are consilieri de ispravă.  Cred însă că, septentrional cum se găseşte, n-a pus, în gestul acesta al său, nicio fărâmă de ipocrizie. Vreau să spun că n-a fost, în iniţiativa sa, nimic din recuzita unui lider sedus de artificiile ieftine ale unui …joc.