Contraste frapante între viaţa politică franceză şi germană

0
341

Considerat, ani de-a rândul „motorul UE”, tandemul Paris-Berlin nu lasă momentan, altă impresie, decât aceea a unei pierderi de turaţie. Nu e mai puţin adevărat că Olaf Scholz, actualul cancelar german, încă nu face –este poate o impresie- „chimia” pe care o făcea predecesoarea sa Angela Merkel atât cu Nicolas Sarkozy, apoi Francois Hollande şi Emmanuel Macron. Turul întâi al alegerilor prezidenţiale din Franţa a evidenţiat o mai mare permeabilitate la „populismul autoritar”, reprezentat prin Marine le Pen şi Eric Zemmour, care împreună au colectat circa 30% din voturi. Asta în timp ce în Germania, Alternativa pentru Germania (AfD – extrema-dreaptă) a reintrat mai greu (10,3%, de la 12,6% în 2017), după ultimele alegeri în Bundestag, iar liderul său Jorg Meuten (60 ani) a demisionat pentru cursul tot mai radical şi alunecarea spre extrema-dreaptă a partidului. Şi dreapta germană (CDU-CSU) a făcut o figură modestă în septembrie anul trecut la alegerile parlamentare, dar nu comparabilă cu LR-ul francez, care a avut în candidata Valerie Pecresse o persoană totalmente fadă şi deloc inspirată, deşi conduce consiliul general al Ile de France. În fine, dacă în Franţa cele două septenare ale lui Francois Mitterrand au reprezentat apogeul stângii, dar şi debutul decadenţei ei (în prezent socialiştii sunt descalificaţi) în Germania social-democraţii au câştigat alegerile, mai exact au venit pe primul loc, când nimeni nu mai spera şi au dat cancelarul în persoana lui Olaf Scholz. Aceeaşi comparaţie favorabilă Germaniei în ceea ce priveşte ecologiştii (verzii). Deschisă la inovaţii politice rămâne totuşi… Franţa, fiindcă un partid precum La Republique en Marche, nou în peisaj (de neconceput în Germania) rezistă încă şi poate oferi o premieră în cazul realegerii foarte probabile a lui Emmanuel Macron, el devenind primul preşedinte, cu un asemenea statut, înturcât nici Valerie Giscard d’Estaing, nici Nicolas Sarkozy, aleşi la prima candidatură, n-au mai fost realeşi. Cel puţin Francois Hollande devenit insondabil în ultimul an de mandat, nici nu a mai candidat. Ar fi ispitit acum să revină în politică, dar pe ruinele unui partid, aflat în moarte clinică, din timpul mandatului său. Emmanuel Macron se află mai degrabă în faţa unui referendum „anti-Macron”, decât în campanie pentru turul doi, şi încearcă o reactivare a frontului republican, pentru a repurta un al doilea mandat de preşedinte al Republicii. Îl aşteaptă apoi (12 şi 19 iunie a.c.) alegerile legislative şi s-ar putea trezi cu un Parlament excesiv divizat şi incoerent, încât nici un guvern nu va putea supravieţui. Nu trebuie o victorie finală a Marinei le Pen, altminteri puţin probabilă, pentru a întrevedea că alegerile anticipate au de pe acum premise, axa populistă le Pen-Melenchon-Zemmour anunţând dezordini care vor agita Franţa, cum observa, cu îngrijorare La Repubblica: „Ce vedem astăzi la Paris, s-ar putea să avem mâine la Roma”. „Macron, scrie săptămânalul conservator britanic The Spectator, nu este popular. Mulţi îl detestă. Dar nimeni nu poate nega că este un politician strălucit. El este locomotiva politicii franceze şi europene”. Pe axa Paris-Berlin-Bruxelles, Marine le Pen este considerată o eurosceptică şi motorul UE ar putea avea probleme cu domnia sa preşedinte, întrucât s-ar duce spre Ungaria sau Polonia. Deşi de fapt, tocmai actualul preşedinte al Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, agasează electoratul francez şi îl agită, ca şefă absolută a UE, dispunând măsuri şi strategii deloc salutare. Paradoxal a ajuns în funcţia deţinută prin susţinerea directă a lui… Emmanuel Macron, care nu l-a acceptat în ruptul capului pe Manfred Weber, desemnat de popularii europeni.