Brâncuşi şi Montale: o întâlnire dantescă (II)

0
145
Citeşte mai mult

Sculptorul nu e nici pe departe primitor

„Ostilitate, sarcasm, neîncredere, dezgust, suferinţă par să fie trăsăturile sale. În acea baracă, îmbâcsită cu opere acoperite de mari pânze, Brâncuşi trăieşte, mănâncă, doarme. Trăieşte de unul singur, se duce singur la cumpărături. Nu primeşte pe nimeni. Cine ar dori să-l vadă n-are decât să se posteze la ieşirea din Impasse şi să pândească ceasul în care el, înarmat cu una din acele pâini franţuzeşti lungi de un metru, revine de la prăvăliile din apropiere.”.

Urmează scena de roman misterios a întâlnirii propriu-zise:

„Odată deschisă uşa, el mă săgetă cu adâncă antipatie. `Sunt bolnav`, declară fără a-mi spune să intru. Bâlbâit, îi amintii întâlnirea, pomenii numele lui Pound. Îmi făcu semn să intru şi se apropie de `opere` şi începu să le descopere şi să le reacopere imediat cu învelitoarele lor. Am văzut dintr-o clipire forme de torpile, extrem de şlefuite, în formă de gogoşi spiralate, coloane de lemn pe care se aflau dezlânat desenaţi ochi şi urechi, două cuburi îngemănate (Les pigeoons), câteva structuri de metal ramificate, două suporturi de umbrele în formă de pâlnie: însă peste toate coborâră inexorabilele învelitoare şi după o clipă mă trezii în faţa unei bărbi duşmănoase, a unei priviri goale de orice simpatie omenească. Ce-i de zis şi de făcut? Pierdut, îmi amintii de o teorie atribuită lui Brâncuşi: că la fiecare douăzeci şi cinci de mii de ani lumea e scufundată de potop şi că de-acum noua catastrofă e mai mult decât apropiată, e iminentă”.

Abia după această neobişnuită întâlnire, împrumutată, cum pare, din vreo bolgie dantescă, Montale îşi îngăduie, cu o ardentă şi sigură intuiţie de poet şi de degustător de artă, să-şi expună… impresiile, care sunt puternice:

„Brâncuşi mi-a apărut pentru o clipă asemenea puternicului meşteşugar al acelei desuhamaniyación del arte ce şi-a găsit, cu vreo treizeci de ani mai înainte, teoreticianul în José Ortega Y Gasset: sculptorul unei lumi ce aspiră să reintre în preistorie, al unei umanităţi ce ştie să creeze mari simboluri formale, sigle, diagrame, vestiri de Apocalipsă.”.

Iar despărţirea nu-i mai puţin misterioasă, ocultă aproape, smulsă din ce ştie manuscris medieval:

„Dar abia ce apucasem să îngăim: `oui, le déluge` că deja sinistrul bătrân se întinsese pe o sofa adâncă, răsucindu-se, declarându-se muribund şi arătându-mi uşa cu mâna. Am ieşit cu o rece închinăciune şi fireşte nu-l mai voi revedea niciodată pe Constantin Brâncuşi, omul foarte bogat şi sărac care dăltuind o bucată de lemn poate câştiga un milion de franci, faunul aproape nonagenar care  cu doar câţiva ani mai înainte îşi asalta încă vizitatoarele studioului său, sculptorul ce e definit ultimul dintre clasici. Fidias fără anecdotă.