N-am avut, în istoria noastră milenară, o clasă a nobilimii în dimensiunea ei occidentală. Excepţie a făcut cu siguranţă Ardealul, în varianta sa grof-istă, de provincie imperială, în care „nobilii” şi-au asumat, printre altele, atribuţii specifice unui teritoriu cucerit şi în care etnicii băştinaşi pro jure trebuiau în mod fatal excluşi din ecuaţia oricărei gestiuni şi oricărei Puteri. În celelalte provincii, boierimea s-a poziţionat într-o dublă şi scindată tipologie: de o parte, cei luminaţi, cultivaţi şi patrioţi (din tagma acelor iubitori de moşie, de care literatura a făcut ulterior caz) şi care îmi place să cred că au fost, dacă nu majoritari, măcar mai numeroşi decât ne-a făcut să credem propaganda comunistă, de cealaltă, inculţi şi gregari, răpuşi de boala pricopselii cu orice preţ şi, nu o dată, cruzi în raport cu proprii pălmaşi.
Oricum ar fi, mulţi dintre ei, pe lângă meritul incontestabil de a-şi fi slujit Ţara şi poporul în momente delicate şi, uneori, cruciale (să nu se uite faptul emblematic că Revoluţia paşoptistă ca şi Războiul de Independenţă din 1877 au fost, în primul rând, opera lor), au lăsat în urmă, până astăzi, ctitorii cu care încă de mai mândrim. E drept, nu şi-au construit castele şi palate impunătoare de care este plină Europa occidentală: n-avem nici Louvre, nici Gli Uffizi a familiei Medici din Florenţa; câteva edificii au rămas tot prin Ardealul cotropit, acolo unde cuceritorii se credeau eterni şi şi-au rezervat dreptul (ilegitim şi, de aceea, încă şi mai respingător) de a se folosi de supuşii, altminteri majoritari, în a-şi ridica palate, castele, mai puţine însă instituţii culturale de oareşice grandoare.
Însă aşa cum au fost, subt vremi şi mai mereu sub sabia ameninţătoare a vecinilor imperiali şi gata de asalt, boierii noştri vechi şi străvechi tot şi-au pus semnătura în slujba comunităţilor: lăcaşuri de cult (biserici şi mânăstiri), şcoli şi instituţii culturale, grădini botanice şi parcuri amenajate (Parcul Romanescu-Bibescu din Craiova este un strălucit exemplu în acest sens, ca de altfel şi redecoratul edificiu al Muzeului de Artă), după cum unii dintre ei au contribuit, din milostenie ori din mândrie, să susţină talente creative individuale ori de-a dreptul instituţii artistice cu al căror trecut istoric continuăm să ne mândrim.
La polul exact opus îmi pare a se situa noua clasă de îmbogăţiţi ai României de astăzi: bieţi clienţi ai „norocului” – aşa cum ei ar vrea şi încearcă să se autoprezinte –, aculturali şi orfani de o minimă educaţie, profitori conjuncturali ai unor oportunităţi ivite în mecanismul unui stat obosit şi chiar abandonat, ei, noii ciocoi, nu fac decât să ne provoace, cotidian, afişându-şi un lux pe care nu-l merită şi aruncându-ne, cu un tupeu greu digerabil, în nămolul unei umilinţe insuportabile.
Ieşiţi ca şobolanii din noaptea tristă a dictaturii, fără vreo vocaţie în afara tupeismului şi a jigodismului etalate în toată evidenţa turpitudinii lor, au purces, prin jocuri de culise dincolo de limitele oricărei legi şi a bunului-simţ (monedă devalorizată), la încropirea unor averi disproporţionate în raport cu vreun efort creator şi mai ales în dispreţ faţă sărăcirea majorităţii semenilor. Aşa cum am mai scris în acest colţ de pagină, n-ar trebui să îngropăm sub eticheta… nostalgiei (acuzaţie care, personal, nu mă sperie!) o problemă veche şi de o realitate substanţială care este cea a injustiţiei: sociale, morale şi spirituale.
În fond, ce li se poate reproşa acestor „noi ciocoi”, baroni, interlopi, „şmecheri”, ori cum li se mai spune, nu o dată chiar de către unii ce le-au stat alături şi le-au servit chiar ca… maeştri?
Un lucru care-i caracterizează înainte de orice şi care-i separă de orice tradiţie boierească, nelipsită, aceasta din urmă, de acel atribut al iubirii de glie: absenţa oricărui simţ comunitar.
Nu cunosc – cu câteva mici şi nesemnificative excepţii – vreun gest de ctitorie publică cât de cât impunătoare avansat de vreunul din cele câteva sute (sau mii?!) de miliardari ai României de astăzi; nicio clădire, oricât de modestă, dar nu mai puţin utilă în contextul deflagrării statului, nici vreun institut, laborator, club de cercetare ori de inovaţie, ori vreo grădiniţă pentru copiii abandonaţi dintr-un cartier al marilor oraşe. Şi-au clădit, în schimb, mici, dar jignitoare, reţele de reşedinţe, diseminate prin Ţară, pe la munte ori pe la mare, ca şi în străinătăţi de vis. Până şi cumpărarea, ca la tarabă, a unor cluburi sportive, ori a unor mărci comerciale ad hoc încropite, n-au fost, aşa cum se poate observa cu ochiul liber, altceva decât aceleaşi tertipuri din care exală, puturos, acelaşi spirit aventurier şi grosier.
