Despre o prietenie reciprocă şi autentică!

0
80

141178_articolAn de an, celebrăm la Craiova „Ziua independenţei Poloniei”, printr-o suită de manifestări, cu conţinut, la nivelul administraţiei locale şi judeţene, a instituţiilor de cultură şi învăţământ, ce confirmă perenitatea unei prietenii istorice între ţările noastre. Se evocă, de fiecare dată, gesturile de autentică solidaritate din septembrie 1939, când refugiaţi polonezi – inclusiv guvernul – printre care 25.000 militari, au fost găzduiţi luni de zile, chiar şi la Craiova, de autorităţile române. Acestea plătind inclusiv ajutoare băneşti pentru întreţinerea curentă, dar dincolo de toate acestea suportând presiunea germană, prin ambasadorul acestei ţări, care făcea scandal la Ministerul Afacerilor de Externe, reproşând că Guvernul român nu este în stare să controleze chiar totul. Zeci de polonezi şi-au încheiat, ulterior, studiile la universităţile din România, iar prietenia româno-polonă atinsese zenitul, fără a fi surprinzătoare. Sunt lucruri ştiute de noi, fiindcă în istoriografia românească dăinuie discursul, din vremea aceea, rostit în Parlament, de Nicolae Iorga, acesta cu un patos firesc, clamând solidaritatea cu Polonia, faţă de care noi, românii, aveam o simpatie dintotdeauna. În baza arhivei româneşti a Centrului KARTA, a apărut, acum câţiva ani, cartea „Iar pământul vostru a devenit casa noastră. Refugiaţii polonezi în România în anii 1939-1940”, cu mărturii emoţionante. Spuneam la începutul articolului de faţă, că an de an celebrăm la Craiova „Ziua Independenţei Poloniei”. Doar aparent a devenit un ritual. Fiindcă Bucureştiul şi Varşovia rămân branşate convingerii unei colaborări bilaterale, ce trebuie mereu şi mereu revitalizată, dacă nu mai exact augmentată. Un eveniment deloc de rutină: întâlnirea de la Suceava din 27 august a.c., dintre Beata Maria Szydlo, premierul Poloniei şi omologul său român, Dacian Cioloş, în contextul Parteneriatului strategic dintre cele două ţări. S-a mai întâmplat ceva, de anul trecut, până acum. De o încărcătură emoţională aparte ni s-a părut cartea „Românii în goana după happy-end” (Ed. „Polirom”, 2015) a fostului ambasador al Poloniei la Bucureşti, Bogumil Luft – în perioada 1993-1999, cu un adiţional de doi ani, 2010-2012, în aceeaşi funcţie –, la Chişinău. Ziarist din 1981, cu articole publicate, inclusiv în săptămânalul „Solidarităţii”, apoi comentator politic al cotidianului Rzeczpospolita, trimis în misiune diplomatică de Bronislaw Geremek, un tip de intelectual şi de politician, care la noi nu s-a născut, pe când deţinea Preşedinţia comisiei de politică externă a Seimului polonez, autorul narează plăcut, cu nerv jurnalistic elevat, cunoscător al realităţilor politice din regiune, dar şi istorice. Îşi încheie relatarea cu un subtitlu: „Îmi plac românii”, din care cităm: „Această carte nu e obiectivă, pentru că mie pur şi simplu îmi plac românii. Îmi plac, de asemenea, fraţii lor basarabeni, indiferent dacă se consideră români sau nu. Ceea ce nu înseamnă că această carte nu e adevărată, fiindcă sentimentele de prietenie deschid nu de puţine ori ochii asupra realităţii adevărate, mai eficace decât aşa-zisul obiectivism rece, care adesea se scufundă inconştient în stereotipuri – adevăruri atinse însă de o invaliditate severă. Îmi plac românii, în primul rând, pentru că sunt în continuare puţini cei care îi simpatizează. Dar îmi plac şi din multe alte motive”.  Autorul menţionează, undeva, discuţia sa cu Bronislaw Geremek, profesor universitar, care în final i-ar fi spus: „Plecaţi într-o ţară importantă pentru Polonia”. Făcea această afirmaţie o personalitate marcantă a Poloniei, care cunoştea istoria, valorile culturii şi pe ce cele ale elitei intelectuale, enormul potenţial care zăcea în România, ţară care trebuia ajutată să se trezească.