Oameni şi câini

Prin parafraza celebrului roman „Oameni şi şoareci”, al lui John Emst Steinbeck, n-am dorit decât a sublinia legătura indestructibilă dintre oameni şi aceste animale domestice, care ne înconjoară în viaţa de zi cu zi. Mult înainte de apariţia numeroaselor asociaţii de ocrotire canină au existat destule dovezi, unele intrate în legendă, ale dragostei dintre câine şi om, mai rar viceversa. De unde şi versul poetului Vasile Militaru „Cine-i om şi cine-i câine”. Sigur că, respectând dreptul la viaţă, între un om şi un câine opţiunea nu poate fi decât prima. Latinii aveau la intrarea în case fie acel „Salve”, fie „Cave canem”, în sensul de a te feri în viaţă de cele rele. Chiar în Craiova, un confrate avea la poarta casei sale, unde a locuit cândva Elena Teodorini, inscripţia „Nu intraţi, câine rău”, iar dedesubt o alta: „Avocat XY”. Pur şi simplu nu văzuse legătura, deşi la romani avocaţii erau numiţi „latratores”, astfel că stimatul meu coleg a renunţat la cea de-a doua inscripţie. Măcar bine că a dispărut obiceiul barbar al jujeului, darea în tărbacă la începutul postului mare, chiar dacă era un vechi obicei legat de renovarea timpului. Trebuie să recunoaştem că în târguri şi oraşe a existat, mai întotdeauna, problema câinilor maidanezi. Şi chiar dacă maidanele au dispărut de mult, „maidanezii” se înmulţesc, datorită şi prolificităţii specifice. Se uită, voit sau nu, că de fapt câinii trăiesc în haite, în grupuri agresive, în măsura în care şi liderul lor este sau nu este aşa. Vorbind despre lege şi de protecţia oamenilor, trebuie să recunoaştem că până şi câinii crescuţi în apartamente sunt destul de periculoşi, mulţi neştiind că resturile lor pot produce orbirea copiilor care calcă pe ele. Există un regulament al Primăriei Craiova care obligă pe cel care scoate la plimbare un câine pe domeniul public să aibă un recipient de colectare a resturilor canine. Nimeni nu se conformează, dar nici nu a fost amendat cineva pentru această stare de pericol public. Oricărui drept îi corespunde o obligaţie. Am în faţă un document datat 4 iulie 1832, prin care subtocârmuitorul ţiganilor statului din Valahia Mică trimitea pentru magistratul Craiovei (primarul de atunci) şapte ţigani hingheri. „Am primit scrisoarea coprinzătoare, precum magistratul Craiovei a făcut cerere pentru omorâtul câinilor ce sunt fără stăpân, să se orânduiască hengheri dintre ţiganii statului, câte şapte, cât va face trebuinţă, dintre ţiganii lăieţi, cărora a li se plăti de către cinstitul magistrat pentru a lor osteneală, precum se plăteşte şi celor din Poliţia Bucureştilor, adică capitaţia lor şi câte lei 15 de fiecare pe lună”. Pentru punerea la cale se trimite lista cu cei şapte, rude, conduşi de vătaful Dinu Bâzgă. Precum se vede, totdeauna au existat şi şefi. Mentalităţile s-au mai schimbat, şi astăzi câinii fără stăpân fac obiectul unei legi speciale. În Craiova sunt duşi la adăpostul special de la Breasta, unde se cheltuiește per capita mai mult decât pentru un asistat social. Bine trataţi în adăposturi, aceşti câini, învăţaţi să fie liberi, sunt, în cele din urmă … eutanasiaţi. Adică tot omorâţi, acelaşi final ca pe vremuri.

Av. Ion Şt. Diaconu