Că democraţia, cea reprezentativă, în formele şi cu rezultatele ei tot mai neliniştitoare din aceste ultime luni, îşi are limite aproape că nu mai e cine ştie ce noutate. Cu ori fără neaşteptata victorie a lui Donald Trump, filosofia votului în substanţa sa democratică adoptată şi exersată de mai puţin de un secol nu lasă spaţiu de alternative compensatorii: în cabina de vot, cetăţeanul e liber să-şi exprime propria sa opinie, indiferent de condiţia sa culturală, şi socială, şi o face nu neapărat în funcţie de nişte criterii care nu se aliniază potrivit cu măsurătorilor elitiste, ci mai curând cu ritmul instinctelor „burţii”.
În definitiv, după ce s-au trezit înfrânte în premoniţiile lor articulate, nu doar agenţii mediatice de prestigiu şi trusturi de presă aţipite pe o tradiţie glorioasă, dar şi o armată întreagă de „guru” în imperiul imprevizibil al Politicii, tentează acum să dea vina pe… sistem. Or, în definitiv, cum se ştia şi cum s-a dovedit, Trump a reuşit ceea ce nici măcar el n-a fost atât de convins pe cât părea: să-şi aroge o bătălie anti-sistem, chiar dacă nu ştia nici el şi nici criticii săi să evalueze cu oarecare directeţe ce anume reprezenta Sistemul şi mai ales ce anume îi va opune.
Am susţinut de mai multe ori în acest spaţiu – inclusiv când elitiştii noştri baricadaţi într-un turn de fildeş cât o macara de cartier incriminau „babele” din satele autohtone abandonate hingherilor capitalişti – că, până la urmă, îndreptăţirea votului este şi trebuie să rămână unicul criteriu de respect al dreptului la opinie.
Şi totuşi ce se întâmplă când votul nu ne convine? Acceptăm regulile jocului? Contestăm? Cu ce argumente care să pună în pericol esenţa însăşi a democraţiei? Sau apelăm la tot felul de analize, mai docte decât se cuvine şi, asamblaţi în propria noastră cameră obscură de raţionamente, sfârşim prin a pune sub semnul întrebării sistemul însuşi, cucerit, cum se ştie, după veacuri de lupte acerbe?
Sigur, victoria lui Trump e cu siguranţă un eveniment ce va pune la lucru multe minţi , mai mult ori mai puţi „luminate”. Un lucru e cert: rezultatul nu poate fi contestat şi de fapt nici nu a fost. Şi e aproape comic să vedem natura particulară a reacţiilor ce-au succedat anunţul imprevizibilei victorii. Toate, fără excepţie, sub semnul speranţei, care, în politică, e tot un sindrom al unei retorici care, în ciuda a ceea ce se crede, rămâne doar la nivelul unor sloganuri. Şi în fond Trump n-a câştigat pe seama unor sloganuri, aceleaşi care încep să domine Piaţa politicii europene, dar chiar a întregii Lumi?
Un observator al politicii – din Europa dar şi din EuroAsia – descria ieri, cu un abia disimulat simţ sarcastic – că, în ungherele bătrânului continent, „nepoţii” lui Trump abia aşteptau momentul să-şi redeschidă prăvăliile lor de carton din care să răsună trompele unei schimbări pe care nici măcar nu şi-o definesc în termeni raţionali fără a nu atinge clapele unui populism de o sorginte dificil de anticipat în consecinţele sale majore. Şi, în fond, Trump s-a dovedit campionul acestui sezon al populismului pe care abia îl aşteptau ciracii săi din UE, cu atât mai mult cu cât „mutarea” trebuia să vină de la … Fratele cel Mare.
