Pus la colţ de către justiţia italiană printr-o condamnare pentru fraudă, fostul premier italian Berlusconi a reacţionat aşa cum a ştiut el mai bine şi cum a făcut-o de-a lungul celor douăzeci de ani petrecuţi în prim-planul vieţii politice din Peninsulă: i-a atacat pe magistraţi pe care, după ce îi catalogase constant drept cripto-comunişti (togile roşii), le-a contestat chiar şi locul printre cele patru puteri în stat. Argumentul său: magistraţii nu ajung în funcţii printr-un scrutin, ci sunt numiţi. Cum observam chiar la timpul acelor declaraţii, nimeni din staff-ul comunitar de la Bruxelles nu s-a sesizat, deşi, cu exact un an în urmă, pentru un referendum absolut legal şi legitimat ca atare, chiar şi de CCR, organizat de o nouă Putere, spiritele s-au încins, unele cancelarii „populare” au loc eminamente foc, susţinând aberaţia băsesciană a unei „lovituri de stat”.
Aşezând în oglindă cele două realităţi, cea berlusconiană şi cea băsesciană, ele devoalează comportamente de lideri foarte apropiaţi, din aceeaşi „rasă” de… animale politice, ţinute în braţe de aceeaşi familie europeană, imună la derapajele din interior, dar sensibilă la orice semnalări, insidioase mai degrabă decât reale, ale unor evenimente din ograda adversarilor lor. Ceea ce îi apropie pe cei doi saltimbanci, „păpuşari” confecţioneri de formaţiuni şi alianţe pe gustul, măsura şi interesul lor, este, pe cât îmi dau seama de ceva vreme, o aceeaşi „logică”, fireşte curbată încă din faşă, arcuită aleatoriu, funcţie de trebuinţa de moment, şi într-un absolut dispreţ al vreunei coerenţe de conţinut. O „logică”plină de contradicţii, aplatizată prin inserţia paradoxului, reflex al interşanjabilităţii dintre minciună şi adevăr, deseori în decurs de nici douăzeci şi patru de ore.
Promiţătoare când şi când, cu un aer seducător pentru o parte a publicului încă neieşit din copilăria „păpuşilor” şi cu siguranţă pentru masa de profitori de la tribună şi din spatele ei, „logica” asta, nelogică ori efectiv „proastă”, n-are în perspectivă decât virtuţile iluzorii ale unui politicianist curat „populist”. Ea sfârşeşte inexorabil prin a-şi devora utilizatorul, surdă la orice clamări de paternitate genialoidă. Face dreptate, dintr-o raţiune a acelui echilibru care ţine încă laolaltă lumea tot mai ne-lume şi cosmosul linşat de haos.
Pentru cei care, în plan politic, se confruntă cu această „logică” este imperativ ca ea să fie ocolită, fiindcă înăuntrul ei pericolul de contaminare este capcana cea mai periculoasă; imună la orice motivare ori raţionament verificabile cu datele realităţii faptice, „raţiunea” băsesciană are deja brevetul unui joc la cacealma, chiar şi când cărţile sunt măsluite. Orgoliul în care abia dacă încape ţâfna de mahalagiu sadea îl va determina pe pasagerul guraliv şi libidinos (lansator de hăhăituri ornitologice pe ton de arpegii maneliste) să-şi refuze debarcarea.
Iar cum ambientul e deja anemiat şi otrăvit, orice tentativă de ecarisaj sfârşeşte prin a anestezia simţurile celor ce se încumetă în acea zonă. Unica salvare este ieşirea din acea „logică” proastă. Una a „hoţului” care strigă… hoţii, a „alesului” nedorit ori rămas fără legitimitate: o logică de… Caiman. Coincidentă, în punctele forte, cu cea a… mogulilor pe care tocmai de aceea îi detestă, ori a interlopilor pe care şi-i educă şi îi protejează.
