Aceşti neomarxişti de dreapta şi lacrimile lor scremute

0
246

Useriştii sunt foc şi pară pe liberali, pentru trădarea acestora prematură şi îmbârligarea cu „ciuma roşie” de până mai ieri. Se jeleşte în rafale, ca la un deces, ruperea căruţei, şi excluşii de la guvernare se consolează greu cu ideea de opoziţie, unde se vor vedea eclipsaţi de AUR. Tenorii lor ţipă egal, libretul e mereu adversitatea îndârjită faţă de social-democraţi, împotriva cărora au ieşit în stradă, au adus vuvuzele la şedinţele din Parlament, i-au umilit prin radicale ritualuri de suburbie. Prăbuşiţi în sondaje, ameninţaţi de scăderea impactului ideilor neomarxiste, cel puţin pentru moment, liderul lor, Dacian Cioloş, ca de obicei confuz comunicator narează emoţional, încredinţându-ne că „vor fi cel mai mare partid din opoziţie şi singurul care îmbrăţişază valori democratice, autentic liberale şi europene”. Se spun multe bazaconii la supărare şi apoi Dacian Cioloş n-a excelat vreodată prin subtilităţi ideologice, nuanţă, umor, dar ceea ce stârneşte zâmbetul de circumstanţă sunt unele elucubraţii cum că „vechile partide s-au simţit ameninţate de suflul nou pe care USR l-a adus în politică”. Asta era. Vectorii suflului nou erau Vlad Voiculescu, Ioana Mihăilă, Ion Stelian, Dan Barna, Cristian Ghinea şi ce au mai avut pe acolo, prin Guvern, care ne-au scos din angoase incurabile cu prisosul lor de cerebralitate. Aşa cum o face şi Clotilde Armand pe la Sectorul 1 al Capitalei. Tocmai când ne pregăteau „marele salt înainte”, nu cel al lui Mao, a venit lovitura năpraznică de la aliaţii lor de până mai ieri. Care au refuzat parteneriatul, în vechiul format. Că Dacian Cioloş se arată cutremurat de ipocrizia foştilor congeneri, neispitiţi de convergenţa politică, mai treacă-meargă, dar faptul că, sperăm involuntar, consideră valori democratice şi europene doar pe cele autentic liberale, nu prea rezonează cu ce avem prin Parlamentul European, unde întâlnim creştin-democraţi, social-democraţi, ecologişti şi alte familii politice deloc bănuite a fi refractare spiritului european. Unde are dreptate Dacian Cioloş, dar nu o spune, este că de la putere nu se pleacă. Puterea se păstrează cu orice preţ, şi din acest punct de vedere nu sunt deloc excluse murmure în propriul partid. Tocmai acum când în carmangeria politică intră… PNRR-ul. Camuflarea vanităţilor prozaice este o soluţie. Nu cea mai fericită. Fiindcă onoarea de a te resemna, nu e o catastrofă ireparabilă şi nici un gest ruşinos în urma căruia rămâi stigmatizat. Plus-useriştii n-au câştigat alegerile parlamentare de acum un an, ba au venit pe locul trei, fiind cooptaţi intempestiv într-o coaliţie de guvernare temporară „de dreapta”, care s-a dovedit cu năbădăi, generând în jurul ei neîncredere şi nemulţumire. Au avut ocazia, aşadar, de a pune umărul şi asemenea ocazii se vor mai ivi pe viitor. Lăsaţi pe margine, pot contempla acum cum alţii, de social-democraţi e vorba, vor încerca rezolvarea nerezolvabilului prin punerea creditului lor în joc. Ţara nu traversează deloc un moment fast. Dimpotrivă. Apropourile de şofer de TIR ale liderului USR, referitoare la social-democraţi sunt impardonabile, iar aroganţa sa de mare sculă, de un anacronism patologic, îl descalifică literalmente. Cântă prohodul liberalilor, regurgitează cimilituri toxice dintr-un repertoriu de insanităţi, vizând social-democraţii, cum spuneam, clamează că România alunecă pe o pantă iliberală, precum Ungaria şi Polonia, toate acestea năruind ce a mai rămas din creditul său politic. Acest Tartarin moralist trăieşte cu impresia că lumea e dispusă să ia suspinele sale, cu greu strunite, drept o formă de patriotism, o decuplare de la sarcina istorică de a mântui ţara. O cură de normalitate îl poate face să descopere voluptăţi uitate. Starea de lucruri este îngrijorătoare şi principala piedică pe termen scurt este dezbinarea extremă, la care aportul fundamentaliştilor userişti a fost unul consistent. Prea consistent. Dar liderii USR nu sunt bântuiţi de asemenea gânduri.