Simple coincidenţe: şi ceva mai mult…

0
48

Urmărind, cu ori fără patimă, poate chiar cu vinovata indiferenţă pe care a sădit-o în noi spectacolul fără sfârşit al vedetelor încătuşate, nu mai băgăm de seamă că ne scapă printre degete întrebări pe cât de banale pe atât de importante. Cum ar fi de pildă cea legată de mecanismul prin care, persoane publice de notorietate, deseori cu un legitim prestigiu profesional, ca de exemplu medicul Sorin Oprescu, devin victime ale corupţiei de cea mai joasă speţă. Ce anume îl va fi împins pe carismaticul chirurg, om cu o reputaţie pe care cea mai elementară raţiune l-ar fi obligat să şi-o apere cu toată determinarea, să coboare la nivelul unor borfaşi de cartier? Mai ales în condiţiile în care, şef al unui spital nu mai puţin reputat, universitar la cel mai înalt grad didactic, dispunea, chiar în limitele propriei condiţii sociale, de tot ceea ce îşi doreşte o persoană de speţa sa: o casă-palat, cu un ambient demn de pretenţiile nobilimii de altădată, maşini şi, pe deasupra, conturi de invidiat în bănci.

O patologie, aşadar? Una, singura care să explice acest unsuros gust al mitei ridicat la dimensiunea unei îndeletniciri gândite şi acceptate ca raţiune firească a unei poziţii publice în societate? Când dispui de sume exorbitante ce depăşesc chiar şi bugetul unor instituţii statale, de ordinul milioanelor de euro, ce resort bezmetic te împinge încă înainte până la a coborî la nivelul unor tranzacţii comparabilă cu afacerea interlopă de la colţul străzii? De altfel, nici nu mai un secret că politica a devenit de multişor o artă a chilipirului. O dovedeşte şi recenta devoalare de la nivelul consilierilor Capitalei implicaţi, transpartinic, în afacerea Apa Nova. Cât despre parlamentari, ei şi-au exersat demult abilităţile în a-şi rotunji spectaculoasele averi, încât nici atacurile mediatice la ore de mare audienţă nu-i mai deranjează. Ba poate chiar îi întăreşte.

În cazul precis al lui Oprescu şi al foştilor săi consilieri, nu mă pot sustrage de a evoca o întâmplare foarte recentă dintr-o altă ţară, societate şi Capitală. E vorba de Italia şi de Roma, acolo unde două evenimente au sfârşit prin a bulversa comunitatea şi arealul politicii.

Mai întâi, descoperirea unei reţele de corupţie, încă de anul trecut, ce i-a făcut pe jurnalişti din Peninsulă să vorbească de o reciclare a Mafiei istorice, prin inventarea unor metode de o ingeniozitate aparte, denumind-o generic „Mafia Capitale”. Ce-i drept, ea a acţionat pe parcursul vechiului consiliu, al primarului Gianni Alemanno, provenit din aripa neofascistă, dar a penetrat, fără culoare politică, întreaga şandrama, pretext pentru noua „juntă”, de stânga, condusă de chirurgul Ignazio Marino, să-şi reseteze mandatul, început în iunie 2013, pe obiectivul extirpării acelui ganglion canceros.

Ca şi Oprescu – şi aici identific coincidenţă la care se referă titlul nostru –, Marino e chiar mai mult decât un notoriu chirurg: e o somitate în domeniul chirurgiei transplantului de ficat, cu stagii la cele mai renumite centre din SUA, fondatorul unei clinici de specialitate la Palermo, autor a peste 230 de intervenţii şi al unor lucrări de specialitate de referinţă în domeniu.

Cu el, s-a petrecut ceva, pe cât de insignifiant în raport cu sumele vehiculate în speţa Oprescu pe atât de pretabile la un dezgust nu mai puţin penibil. Mai întâi, o succesiune de provocări edilitare: prăbuşirea sistemului de canalizare în unele zone, surparea unor pereţi la linia de metrou, scandalurile cu clandestinii de la periferie, înmormântarea de pomină a capului unei „familii”, Casamonica, cu un spectacol împrumutat parcă unei pelicule cinematografice etc. Apoi, o succesiune a propriilor sale derogări de la conduita unui primar al unei Capitale precum Roma: vacanţă prin exotice locuri caraibiene (nărav, se pare, universalizat!), deplasarea, asumat oficială, adică pe banii Primăriei, în SUA în timpul vizitei Papei şi informaţia că ar fi fost invitat, dezminţită vehement chiar de Vatican şi de Papă personal, iar de curând dezvăluirea faptului că a folosit contul consiliului local ca să-şi plătească nişte cine somptuoase în compania unor amici.

Fireşte, prins cu mâţa-n sac, el s-a angajat că va restitui sumele cheltuite şi va preda chiar cardul consiliului, refuzând, până alaltăieri seară, să-şi depună demisia, altminteri solicitată de majoritatea covârşitoare a consilierilor.

A făcut-o, în ultima instanţă, ameninţând, cum altfel?, că va da în vileag o listă de politicieni ce s-ar fi înfruntat din banul public. De parcă asta ar mai constitui o noutate.

Rămâne însă de răspuns la aceeaşi întrebare de la care am pornit: ce mecanism odios gestionează oribilele odisee ale unor personalităţi intrate în politică şi cărora destinul nu le refuzase aproape nimic putând, cu efortul unei minime decenţe, evita atât de uşor capcanele risipirii unui între patrimoniu de respect public?