Deplasarea preşedintelui francez, marţi 8 iunie a.c., în regiunea Drome, în sud-estul ţării, în localitatea Tain l’Hermitage, pentru a lua pulsul social, în ajunul unei îndelungate aşteptări a relaxării, în urma restricţiilor impuse de Covid-19, a fost marcată de un incident şocant. „Un bărbat a încercat într-adevăr să-l lovească pe preşedintele Republicii”, a declarat un purtător de cuvând al Palatului Elysee. Baia de mulţime, cu obişnuitele strângeri de mână, mai exact atingerea pumnilor strânşi, din motive de securitate sanitară, a fost reluată, iar Parchetul a anunţat că autorul agresiunii este un tânăr de 28 de ani fără cazier, care a fost reţinut împreună cu o altă persoană. Autorul riscă până la 7 ani de închisoare şi 100.000 euro amendă, întrucât gestul a fost premeditat sau 5 ani de închisoare şi 75.000 euro amendă, în cazul unor circumstanţe atenuante. Evenimentul a fost prezentat pe social-media, unde clipul cu Macron agresat a fost distribuit şi redistribuit frenetic. De la începutul mandatului său, Emmanuel Macron a mai fost confruntat cu situaţii neplăcute, dar la nivel verbal, fiind huiduit de diverşi indivizi, în cursul vizitelor sale. În 2018 l-au huiduit şi insultat mai mulţi manifestanţi purtând veste galbene. A acorda acestui eveniment semnificaţii prea adânci este hazardat, chiar dacă există tensiuni sociale, iar pandemia prelungită i-a fragilizat psihic pe nu puţini francezi. Sigur că discuţia se poartă cu predilecţie, îndeosebi în media pe seama eliminării riscurilor de orice fel, când e vorba de un preşedinte de ţară, pentru care nu există „risc zero”. Serviciul său de protecţie a intervenit cu promptitudine. Nu au fost reproşuri la adresa acestuia. Nu este prima dată, reaminteşte „Le Monde”, când cel mai înalt personaj al statului este ţinta unor indivizi duşmănoşi. OAS a tras asupra lui Charles de Gaulle în 1962 la sfârşitul războiului din Algeria, iar un tânăr de 22 de ani, Maxime Brunerie, a încercat un atac la Jaques Chirac, după defilarea din 14 iulie 2002. Agresiunea de marţi seara nu este mai puţin dramatică, deşi în publicaţia „Daufine Libere” (Delfinul eliberat), Emmanuel Macron –evocând episodul- a cerut relativizarea acestuia. „Le Monde” vorbeşte de un vânt urât care suflă peste democraţie. Şi asta într-un moment în care violenţa verbală şi fizică a devenit carburantul reţelelor de socioalizare, contribuind la radicalizarea climatului politic. Aparent, nimic nou. Evenimentul de marţi seara se înscrie în context. Condamnat de la dreapta la stânga, într-o solidaritate unanimă, el oricum îngrijorează. Problema violenţei, a diferitelor forme de violenţă se află peste tot pe agenda publică a instituţiilor naţionale şi internaţionale. Nevoia de conştientizare prin campanii sociale, dar şi programe educaţionale, menite să dezvolte o cultură a nonviolenţei, cât şi ameliorarea manifestării violenţei în relaţiile umane este o preocupare constantă. Fără rezultate spectaculoase. Emmanuel Macron a spus că nu l-a afectat personal incidentul şi nimic nu îl va opri. Evident a dorit să pară un bărbat cu nervi tari, stăpân pe sine, adevărat om de stat. Cum spuneam, clasa politică s-a plasat de partea sa. Fără echivoc, media. În Franţa, între 20 şi 27 iunie, sunt programate alegeri regionale, ocazie cu care francezii îşi vor alege consilierii regionali şi departamentali. Scrutinul se organizează o dată la 6 ani. Şi, deloc paradoxal, din sondajele de opinie rezultă că securitatea este principala preocupare a alegătorilor, cap de listă a priorităţilor, a mizelor scrutinului apropiat. Urmează apoi dezvoltarea economică ca să nu mai vorbim de acţiunile sociale, principala competenţă a departamentelor. Cu toate acestea, cheltuielile în domeniul securităţii nu convin deloc cu discursul politic. Ceea ce îndeamnă la relfexie.
