„Dar dăbulenii, ei ce zic?”

Jurnalul Regelui Carol I (traducere din limba germană, la Ed. „Polirom”, 2007) consemnează o croazieră pe Dunăre a suveranului, în 1886, succint descrisă. Frazele din jurnal sunt, de cele mai multe ori, eliptice. Astfel, în ziua de 14/26 mai, Carol I ar fi ajuns, în jurul orei 9.00, la Corabia, la bordul vasului „Ştefan cel Mare”, unde a vizitat oraşul, pentru ca, în jurul orei 13.30, vasul de croazieră să atingă ţărmul localităţii Bechet. Peste tot, consemnează jurnalul, mulţi oameni, mare entuziasm. Românii, fiind un popor care „nu dorea să fie condus şi, totuşi, nu era în stare să se conducă singur”, se spune că, în dreptul comunei Dăbuleni, regelui i s-ar fi propus o acostare a vasului şi vizitarea localităţii, la care a sosit replica nemuritoare în timp: „Dar dăbulenii, ei ce zic?” Istoricul Adrian Cioroianu are o altă abordare legată de memorabila rostire, pe care o prezentăm alăturat. Să lăsăm însă istoria, care multora nu le este pildă, şi să revenim la zilele noastre. Mircea Geoană este senator de Dolj, ales în Colegiul Dăbuleni. S-au făcut şi ironii ieftine, pe seama lui, pentru vocaţia zonei de a produce lubeniţe. A fost ales cu 43.508 voturi (64,2%), impunându-se detaşat în toate localităţi arondate, fapt de netăgăduit. Suntem după alegerile din toamna lui 2008. Era liderul naţional al social-democraţilor şi, în temeiul votului popular, superior celui înregistrat de partidul de coaliţie (PDL), cu circa 90.000 de voturi, a devenit preşedintele Senatului. Ceea ce se întâmplă în aceste zile la vârful PSD, unde s-a hotărât schimbarea lui Mircea Geoană din funcţia de preşedinte al Senatului, printr-o rocadă cu Titus Corlăţean, printr-o argumentaţie debilă, mai degrabă descumpăneşte. Şi, exceptând liderul social-democraţilor de la Dolj, Ion Prioteasa, nimeni nu a arătat interes pentru nemuritoarea interogaţie a regelui Carol I: „Dar dăbulenii, ei ce zic?” Fiindcă atât ei, cât şi locuitorii comunelor învecinate sau apropiate au ceva de zis, adică nu sunt de acord. Mai puţini interesaţi de jocurile politice de la centru, oamenii locului şi primarii localităţilor respective ştiu că Mircea Geoană nu i-a uitat, a mai trecut pe la ei, nu rareori i-a ascultat, mai rezolvându-le din doleanţe, multe la număr. Cazul Mircea Geoană, aşa inabil cum a fost confecţionat, face mult rău social-democraţilor. Prins într-o menghină a vanităţilor de tot felul, resuscitate, a unor dornici de poliţe mai vechi, Victor Ponta a căzut într-o capcană periculoasă, potenţat incredibil inclusiv de socrul său, Ilie Sârbu, liderul grupului social-democrat de la Senat, o mediocritate politică dezgustătoare şi devastatoare în planul caracterului. Şi s-a ajuns la o deplină dramă a principialităţii. Admiţând că Mircea Geoană a săvârşit erori tactice nenumărate şi monumentale, obsedat de propria persoană, pierzând alegerile parlamentare din 2009 şi din cauza unor gafe inimaginabile, nu schimbarea sa din funcţia de preşedinte al Senatului era principala problemă a social-democraţilor, revendicarea suferind de inadecvare retorică şi inconsistenţă. Adversarii lui Mircea Geoană, dintr-o dată, nu mai sunt cei din tranşeele opuse, ci colegii de partid, prietenii de altădată. Vechii comilitoni care descoperiseră, în sfârşit, defectele celui cu care mărşăluiseră în atâtea bătălii mari şi mici. Cărora, pentru că lucrurile intraseră în ordine, viaţa le părea fără haz. Dovedind, deopotrivă, şi precaritate strategică şi imaturitate, Victor Ponta va trebui să accepte sfatul înţelept al lui Ion Iliescu: Mircea Geoană rămâne pe loc, adică la Senat. Altminteri, funcţia respectivă riscă să fie pierdută. Şi teamă ne este că Victor Ponta a pierdut, într-o zi, ceea ce agonisise cu trudă, în planul imaginii, în mai bine de un an.

«Există un episod istoric la care mă tot gândesc. Imediat după venirea în ţară (în mai 1866) a domnitorului Carol I, grănicerii de pe linia Dunării s-au răsculat, temându-se ca neamţul o să le ia înapoi pământurile pe care le primiseră de la Cuza. Prefectul de Romanaţi din acea vreme a dat veste la Bucureşti că mai ales ţăranii din satul Dăbuleni ar fi mai îndârjiţi. Lucrurile s-au calmat repede – Carol nu s-a atins de reformele lui Cuza, ba chiar le-a dezvoltat. Dar, de atunci încolo, ori de câte ori o lege părea a pune probleme, domnitorul îşi întreba miniştrii: „Dar dăbulenii, ei ce zic?”». (Adrian Cioroianu, în „Mona Muscă şi ţăranii din Dăbuleni”, „Monitorul de Suceava”, 17 august 2006)