Implacabilul gust al dreptăţii

1
324

Suntem într-adevăr un popor atipic. O demonstrează succesiunea de emisiuni ale televiziunilor de ştiri care, la concurenţă cu filmele seriale ori cu telenovelele de cel mai prost gust, au derulat, în ultimele zile, un veritabil taifun mediatic în jurul ultimelor evenimente de pe agenda instituţiilor juridice.

E adevărat, succesiunea debordantă a acestora, valul de citări şi de aduceri cu mascaţi, învinuirile făcute publice ori audierile în vederea unor posibile inculpări, ca şi arestările în lanţ conţin din plin toate elementele unei forţări a audienţelor oricărui emitent mediatic. Numele, mai ales, ale celor intraţi, ca la un semn, în acest malaxor al justiţiei au rezonanţa de care lumea românească speriată de rigorile unei ierni resuscitate nu se poate lipsi, amatoare şi iubitoare cum s-a dovedit mai mereu de cancanuri, mai ales când acestea virează dinspre maidanul mondenităţilor lugubre către zonele considerate mai siderate şi în care s-au cocoţat, prin decenii, figuri care până mai ieri au condus destinele bietei ţărişoare.

Mărturisesc că am urmărit cu un neobişnuit dar sănătos spirit de economie întreaga campanie declanşată în aceste ultime zile. Întâi de toate, fiindcă în cvasi-totalitatea lor mizeriile de care este vorba acum îmi erau cunoscute. Mie, ca şi celor mai mulţi dintre noi. Semnele se aflau peste tot, de la impunătoarele viloaie ridicate pe coclaurile ţării, prin cartiere selecte ale Capitalei ori chiar prin parcuri şi grădini publice rezervate mai curând plimbărilor recreative, la simandicoasele maşini de lux şi la zestrele de bijuterii, ca să nu mai vorbim de conturile – cele declarate – prin bănci cu care se făleau aceşti îmbogăţiţi post-decembrişti fără a se mai sinchisi de sărăcia celor pe care pretindeau că-i reprezintă.

Ar fi trebuit, apoi, să ne sară-n ochi mârlănia cu care îşi etalau „cinstea”, „munca cinstită”, „bunul-simţ” pe care numai o artă bine drenată a ipocriziei le-au putut-o lustrui cu ceva credibilitate. Cazul Elenei Udrea e dintre cele mai eclatante: aş spune că atinge nivelul unor personaje de ieftină peliculă hollywoodiană, fiindcă o eventuală asemănare cu personaje, la fel de sinistre dar mult mai complexe psihologic, ca să amintesc doar de argentiniana Evita Peron, nu merită osteneala.

Până la urmă, adevărurile sunt de o simplitate ameţitoare: Videanu, Udrea, Bica, Pinalti, Cocoş şi câţi mai sunt acum în joc şi câţi încă vor mai urma au fost mereu ceea ce s-a dovedit a fi, adică profitori ai unei politici care îşi pierduse demult simpla şi fireasca raţiune de a fi. Ei au sosit pe valul unei nemulţumiri politice deja în act, cu un „vaporean” la pupitru, autodeclarat ca atare, adică „jucător”, fără a indica cu precizie nici natura şi nici regulile jocului. S-a auto-instalat drept „stăpân” într-o străveche descendenţă de fanar, dar asumându-şi, uneori chiar străveziu, rolul de veritabil „boss” din tradiţia mafiotă.

Am mai scris şi cu alte prilejuri: unor italieni specialişti recunoscuţi în istoria propriei lor mafii le vine greu să-i asocieze pe românii aflaţi acum în atenţia DNA propriilor lor realităţi de corupţie la nivel înalt. Întâi, fiindcă dacă mafia, în Italia, îşi conducea afacerile din umbră, ori din adevărate bunkăre, la noi ea s-a aflat mereu la vedere, ba chiar în prim-plan şi, vai, deseori, chiar la hăţurile unora dintre instituţiile al căror obiect ar fi trebuit să fie tocmai hoţia. Şi corupţia.

Cu Traian Băsescu „scos” la pupitrul celei mai înalte instituţii a statului seară de seară, la ore dinainte anunţate, s-a creat, întâia oară în istoria lumii moderne, o realitate pe cât de inedită pe atât de aberantă. Puţini s-au sinchisit de faptul că întâiul om al statului şi-a permis, ani la rând, să se substituie  justiţiei şi chiar sistemelor de informaţie, mai totdeauna în direcţii preferenţiale, mai totdeauna împotriva propriilor inamici şi mai totdeauna dând certificate de nevinovăţie în alb pentru proprii săi coechipieri. Vorba unui filosof recent, dincolo de orgoliile noastre, de intelectuali elitişti, Istoria îşi vede până la urmă de treaba ei. Ca şi adevărul, care, chiar şi cu capul spart, până la urmă, ca într-un blestem de veche tradiţie orală, tot iese la iveală. Este ceea ce se va întâmpla şi acum. Şi se va întâmpla mereu, chiar dacă mai târziu decât ar fi normal, însă cu acelaşi gust al implacabilului care niciodată nu poate fi măsluit.

1 COMENTARIU

Comments are closed.