Pronosticat sau nu, justificat sau nu, anul 2014 a debutat, mai gălăgios chiar decât ne-am fi aşteptat, sub semnul unei competiţii electorale ce-şi arogă încă din start atributul unui război total. Nimic din ceea ce istoria ultimelor două decenii, cu excepţia poate a primelor alegeri pretins democratice, din primăvara lui 1990, nu-mi mai pare a se regăsi în încleştarea ce ne aşteaptă. Cazul judiciar al lui Adrian Năstase s-a transformat – ori mai exact a fost împins, de factorii politici şi mai ales de media scăpate demult de orice coerciţii deontologice – într-un fel de avertisment al unei confruntări în care adevăratele probleme ale societăţii noastre în multe privinţe bolnave nu se vor constitui în argumente de campanie. Ele vor figura, probabil, doar ca biete anexe, subsumate tendenţios, valurilor de acuzaţii reciproce în numele unor pretenţii „ideologice” de altfel compromise în discursul dominant din Europa invocată, aiuritor, pe post de instanţă de referinţă.
Întâi de toate, scrutinul pentru europarlamentare din arealul autohton pare să aibă prea puţin de-a face cu mizele, cu totul altele, pe care acelaşi scrutin le licitează în celelalte ţări, îndeosebi în cele considerate indistinct ca alcătuind, aşa-zicând, nucleul tare al Uniunii. Acolo, campania pare a-şi desemna de pe acum disputa între o tabără, în creştere, formată din formaţii făţiş antiuropene, puternic potenţate de grupuri şi grupări tot mai numeroase şi mai eteroclite de eurosceptici. De o parte, falangele tari, îndeosebi din zona statelor nordice (cu Londra în prim-plan, dar şi cu intolerabilele partide din Danemarca şi Olanda), de alta indignaţii, de toate nuanţele, coagulaţi ori mai degrabă disipaţi în mase amorfe de victime ale unui proiect considerat neperformant.
Se ignoră, încă, chiar la nivelul staff-urilor unionale, de la Bruxelles şi de la Strasbourg, date preliminare care, departe de a fi ignorate, ar merita un tratament mai adecvat şi mai responsabil, la capătul căruia să apară, fie şi în linie de soluţii proiective, voinţa unor schimbări de structură care să reanime, de la bază, proiectul european ca atare.
Un sondaj recent făcut public în Anglia indica cifre mai mult decât îngrijorătoare: circa 50 la sută din locuitorii Albionului se pronunţă în favoarea ieşirii din UE şi numai puţin peste 30 la sută ar mai susţine proiectul. Pe de altă parte, economişti de prestigiu avansează, cu calcule şi argumente greu de contrazis, scenarii ale avantajelor pe care Anglia le-ar putea înregistra în urma părăsirii navei comune europene.
În Franţa, facţiunile anti-Bruxelles cresc vertiginos în sondaje şi, în paralel, lucrează, intens şi transparent, pentru coagularea unei coaliţii anti-europene într-un parcurs ce nu exclude nici formaţii xenofobe, de teapa celor daneze ori ale noilor fracţiuni fascistoide din Grecia ori din Italia. Rămân încă într-o aşteptare mult mai neliniştitoare, alte grupări încă şi mai greu de definit ideologic, atâta vreme cât, în discursuri cu pronunţat caracter antidemocratic, „capii” lor, asumând carisme ale unor dictatori uitaţi prin istorie, nu-şi ascund totala difidenţă faţă de orice doctrină. Ei se folosesc deocamdată de avantajele unui populism care, deşi redus la sloganuri goale de orice conţinut alternativ, pare un recipient garantat de voturi pentru o populaţie trăind, la limită, sentimentul unei precarităţi vinovate.
În acest turbion aiuritor de poziţii conflictuale un pericol, pe cât de iminent pe atât de paradoxal, nu mai poate fi exclus din ecuaţia alegerilor de la sfârşitul lui mai: posibilitatea, mai virtuală decât se crede, ca doar peste câteva luni, să ne trezim cu un Parlament european cu o majoritate formată din protagoniştii cei mai antagonişti ai Europei Unite. O situaţie buimacă, fireşte, a cărei prestaţie cu consecinţele ei de rigoare riscă să intre în zona unor pariuri cu mize necunoscute.
Un examen, deci, cel al alegerile pentru Parlamentul european, care va are toate şansele să zdruncine din temelii un proiect ale cărei baze teoretice atât de convingător apărate au ignorat, de decenii, insidiile şi incongruenţele din zona praxisului imediat, acolo adică unde se verifică realmente orice proiect politic.
