Cartea „Conversaţii cu un general” (Ed. Info, 2020), un dialog-fluviu al tânărului craiovean dr. Liviu Stan, cu mentorul său, istoricul prof. univ. dr. Cristian Troncotă, privind perioada 1989-2019, este neîndoielnic o apariţie editorială reuşită şi o bună lecţie de istorie recentă. Numele autorilor apar scrise pe coperta cărţii, cu litere mari, îngroşate, şi dialogul se vrea unul între… egali, deşi se duce între bunul ucenic şi meşterul său. Genul acesta de interviu fluviu a făcut prozeliţi de la o vreme, nu neapărat după apariţia „Marelui Şoc”, deşi are riscurile lui. Interviurile s-au derulat între 17 martie 2017 şi iarna anului 2020, în mai multe locaţii (Şelimbăr, Sibiu, Bucureşti şi Craiova şi Herculane). Cu certitudine, premergător au avut loc preparative preliminare cu privire la temele care vor fi abordate şi la modul în care acestea pot fi ridicate. Dacă totuşi nu s-a întâmplat aşa ceva, interlocutorul a decriptat cu nespusă abilitate, firească pentru un fost decan al Academiei Naţionale de Informaţii „Mihai Viteazul”, până anul trecut profesor titular la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, prolific scriitor (Istoria serviciilor secrete româneşti de la Cuza la Ceauşescu – 1990; Glorie şi tragedie. Momente din istoria serviciilor de informaţii şi contrainformaţii române pe frontul de est -2003; Mihai Moruzov şi frontul secret – 2004; Omul de taină al mareşalului – 2005; Torţionarii. Istoria instituţiei securităţii regimului comunist din România, 1948-1961; Cercetări, reflexii şi puncte de vedere despre inteligence-ul post-modern – 2012; România şi frontul secret, 1959-1945; Duplicitarii. O istorie a serviciilor de informaţii şi securitate a regimului comunist din România; Prăbuşirea mitului securităţii. Adevăruri ascunse despre generalul Iulian Vlad şi instituţia securităţii regimului comunist din România în colaborare cu Corvin Lupu – 2018) cantonat în convingeri ferme care nu fac unanimitate, dar îl individualizează, prin originalitatea tezelor, intenţiile şi curiozităţile intervievatorului, doctor în sociologie din 2018. Nu există nicăieri, în cuprinsul cărţii, -bine scrisă şi structurată-, vreo divergenţă majoră de vederi or vreo pauză jenantă. Cu toate acestea, intervievatorul are curiozităţi calibrate, ingenios formulate, menţine conversaţia sprinţară, conştient parcă de riscul unei posibile bănuieli a unui interviu cu istoricul gen. de brigadă (r.) Cristian Troncotă de… Cristian Troncotă. Cele opt capitole ale cărţii (Lovitura de stat; Recalibrări conceptuale. Lovitura de stat, revoluţie şi mercenariat ideologic; Despre democraţie şi relaţii internaţionale; Funcţionarea şi importanţa serviciilor de intelligence în România; Politica externă şi elemente de strategie militară; Noi, cei care am trădat; Percepţii şi opinii despre istoria care se derulează sub ochii noştrii; Preşedintele uitat) se îngemănează coerent, formând un întreg ispititor, chiar captivant la lectură. Pe alocuri, discuţia sugerează o călătorie aeriană lungă în care două persoane, care se cunosc, sunt puse să stea una lângă cealaltă. Intervievatorul deconcentrat de locvacitatea şi bogăţia de date furnizate de interlocutorul său, are probleme în a-l contrazice, dar îşi păstrează calmul şi încet încet temele discuţiei devin cele stabilite. Convins că tânărul său ucenic nu va deveni un inchizitor imprevizibil sau ameninţător, istoricul Cristian Troncotă îşi reiterează tezele cunoscute privind fosta Securitate –pe care o detestă-, şi cea a loviturii de stat din decembrie 1989, în care fosta Securitate a trădat. Apelează chiar – pentru argumentare – la o recentă carte a lui Emil Bărbulescu („Noi cei care am trădat – Ed. Hoffman Contemporan -2020), neglijentă stilistic, cu câteva erori istorice supărătoare, de care este cauţionat cu lejeritate. Cum şi Emil Bărbulescu, nepotul lui Nicolae Ceauşescu, fiul lui Lică Bărbulescu de la Scorniceşti, dezvoltă copios teza trădării de către fosta Securitate, din care făcea parte în 1989, şi de către Iulian Vlad, cartea devine paradoxal „izvor istoric” pentru istoricul Constantin Troncotă. Referirile la istoria care se derulează sub ochii noştri sunt însă pertinente şi incitante, graţie dialogului viu, prin care istoricul îşi dă măsura vocaţiei de excelent observator, dar şi de iscusit „meşter” în decorticarea unor stări de fapt, pe care le-am traversat de dată recentă. Documentele anexă între care o convorbire de excepţie a fostului lider de la Bucureşti cu secretarul american de stat Henry Kissinger (1974), referatul cu propunerea privind recrutarea lui Silviu Brucan, ca agent pe linia spionajului SUA (1967 – 17 martie) –figură care aruncă un con de îndoială asupra GDS-, semnat de şeful Direcţiei a II-a, col. Neagu Cosma, conferă un plus de interes la lectură. O carte în care gen. de brigadă (r.), istoricul Cristian Troncotă nu are inhibări în a-l reabilita cu argumente concrete, destul de raţionale, pe Nicolae Ceauşescu, un naţionalist de esenţă suveranistă, opinând că dacă după 5 aprilie 1989, după ce a plătit ultima tranşă din datoria externă ar fi instituit o perioadă de relaxare, declarând că va începe „o altă etapă a României”, avea statui în toate oraşele ţării, cum are Tito în fosta Iugoslavie, unde toate marile bulevarde din capitalele ţărilor independente poartă numele său. Are şi “scăpări”, ca de pildă, afirmând că citeşte “o biografie a lui Gorbaciov” (n.r. “Amintiri. Viaţa mea înainte şi după perestroika” -2013), de care nu se mai satură, invocă un moment, derulat la 6 iunie 1989, când fostul lider de la Kremlin, în vizită la Paris, a fost primit la vila lui Mitterand, prilej de a-i spune despre Nicolae Ceauşescu, că “este singurul dintre conducătorii unui stat socialist care a rezolvat problema locuinţelor pentru popor”. Din păcate, pasajul respectiv nu se regăseşte în cartea pomenită, şi mai mult, Mihail Gorbaciov nu-i pomeneşte în nici o împrejurare… numele. Nu este exclus ca în ediţia a doua, revăzută, din 2015, “necartonată” să apară discuţia respectivă, dar menţiunea trebuia făcută. În referirile sale la SRI, gen. de brigadă (r) istoricul Cristian Troncotă îşi reafirmă statutul de expert, cum şi este, remarcând calitatea profesională a intelligence-ului românesc. Chiar dacă aparent unele întrebări aşteptate n-au venit, dr. Liviu Stan, i-a făcut intervievatului o favoare remarcabilă, aceea de a iradia un patriotism de bună calitate, tonic, într-un moment de derută morală şi decădere spirituală. La rândul său, Liviu Stan, în măsura în care va persevera, în acumulări calitative, poate aspira la un statut de intelectual, la care fireşte jinduieşte, fiindcă demersul său, la care ne-am referit, este unul promiţător.
