Preşedintele Klaus Iohannis ne-a anunţat, recent, ceea ce ştiam: intenţia domniei sale de a obţine un nou mandat, la alegerile prezidenţiale din toamnă. Nu stă liniştitor în sondajele date publicităţii, dar oricum se poziţionează mult mai bine decât potenţialii săi contracandidaţi. Şi chiar dacă se avansează, de către sociologi, ideea unei posibile confruntări, cel puţin în primul tur, cu Dacian Cioloş, discuţia pe această temă rămâne una destul de fadă. Klaus Iohannis fiind totuşi oferta Partidului Naţional Liberal – deşi în opoziţie – cu structuri organizatorice tefere în toate judeţele ţării, beneficiind şi de un plus de experienţă acumulată în primul mandat. Cum din cealaltă tabără, cea a „puterii”, încă nu se ştie cu exactitate numele candidatului, Klaus Iohannis nu se arată îngrijorat, cum a şi mărturisit, dar nu poate fi nici sigur de o nouă izbândă „la pas”. Începutul de an ne arată un preşedinte cu o retorică destul de chinuită, contrafăcută „mai nu vrea” şi „mai se lasă”, într-o serie de chestiuni guvernamentale. A refuzat, până acum, un set întreg de propuneri, incluzând şi numirea a doi noi miniştri, Lia Olguţa Vasilescu şi Mircea Drăghici, la ministerele Dezvoltării Regionale şi Transporturilor, încât structura cabinetului Dăncilă este incompletă, într-un moment delicat. Chiar şi eventuala lui bună intenţie pare subminată, de o limită constitutivă greu de înlăturat. Deşi în mandatele de primar al Sibiului, nu a fost, de-a lungul timpului, în permanentă adversitate – declarată – cu social-democraţii, iar ca preşedinte le-a acceptat destule doleanţe, inclusiv nominalizarea a trei premieri, alegând de fiecare dată calea raţională a lucrurilor, spre a nu complica administrarea ţării. Bineînţeles, determinat a fost şi de aritmetica parlamentară. Multe din refuzurile preşedintelui Klaus Iohannis, din ultima vreme, o adevărată frondă, sună neliniştitor. Enumerate putând fi destule semnale ale unui regres al instuţiilor şi procedurilor democratice, domnia sa rămâne, totuşi, baricadat într-o psihanalizabilă toleranţă faţă de stări de lucruri anacronice. Ar fi dramatic să se considere mai bun decât predecesorul său, fiindcă nu o ameliorare se aştepta de la Klaus Iohannis, ci o înnoire adâncă, o schimbare la faţă. Or, paradoxal, preşedintele nostru lasă impresia unei radicalizări, care scuzată fiind comparaţia, nu îl mai prinde nici pe Emmanuel Macron, mult mai chinuit de o vreme, de „vestele galbene”, ajunse la al 8-lea act, în absenţa unei tenace opoziţii parlamentare. Neîndoielnic, Klaus Iohannis poate invoca faptul că este sufleteşte erodat de excesul atacurilor a căror ţintă a devenit de o vreme. Şi nu doar el singur. Psihologic vorbind, poate fi înţeles, numai că responsabilităţile prezidenţiale nu au contingenţă cu umorile şi sensibilităţile private. Iar vocaţia de preşedinte se exprimă prin magnitudinea uitării de sine, capacitatea de a întruchipa principii şi nu efecte pasagere. Tocmai pentru a atesta vigoarea şi solidaritatea democraţiei noastre, a unei ţări care în premieră a preluat preşedinţia rotativă a Consiliului Uniunii Europene. Misiune deloc uşoară. Domnia sa nu are voie să se simtă deloc infailibil, jignit sau părtinitor. Şi nici nu are voie să persifleze membri ai guvernului. Anumite lucruri, omeneşti, trebuie să îi rămână străine. Interesul naţional, de care putem discuta, în aceste şase luni de mandat, a preşedinţiei rotative, presupune o bună convieţuire a divergenţelor, nicidecum o suspendare a discernământului moral. Se întâmplă un lucru realmente de neînţeles: stigmatizarea, de la o vreme, cu obstinaţie, a prof. univ. dr. Tudorel Toader, ministrul Justiţiei, un om de carte, poate chiar tobă de carte, cu un notabil palmares profesional, membru al Comisiei de la Veneţia, venit la Guvern din funcţia de rector al Universităţii „Al. Ioan Cuza” din Iaşi, cea mai veche din ţară. Ceea ce creează dificultăţi de înţelegere. Dacă nici un universitar de asemenea calibru profesional, nu întruneşte sufragiile, pentru funcţia de ministru al Justiţiei, ce să mai spunem. Acţionând într-o logică electorală şi politică, recomandată, probabil, de consilieri, Klaus Iohannis ratează premeditat şansa de a fi votat, inclusiv de… social-democraţi, la alegerile prezidenţiale din acest an. Putea şi încă poate să demonstreze cu vigoare că este un mediator calm, în spiritul legii fundamentale, şi un preşedinte al tuturor românilor şi multe „jocuri de culise”, îi rămân străine. De asemenea, ar trebui să rămână îngrijorat, fiindcă duce mâna la inimă când se cântă imnul naţional, de defăimarea excesivă a ţării, al cărei preşedinte este, de la o vreme, în presa internaţională.
