Boureni: Un sat cu ieşire la calea ferată

Boureniul e un sat al comunei Afumaţi şi are, susţine primarul Marian Belu, jumătate, adică vreo 1.500 de suflete, din populaţia localităţii. Odinioară, Boureniul a fost un centru nervos al legumiculturii doljene şi de aici, pe calea ferată, plecau încărcate vagoane de marfă, spre Capitală sau la export. Nimic nu mai aminteşte în prezent de acest detaliu, în afara unor ruine care se încăpăţânează să mai zăbovească sub cerul liber. Teafără a rămas însă silueta unui siloz de cereale, administrat, ni se spune, de Semrom. În rest, doar amintiri şi multă tăcere. Câmpul, poate fără egal ca fertilitate, e adormit sub covoare de grâu, sub mustaţa lui deasă şi cărnoasă. Sunt momente în care cel mai important eveniment este fluieratul unui tren care pleacă sau opreşte în staţie. Când bate vântul printre ramurile copacilor bătrâni de pe marginea drumului ce duce spre Catane, parcă fluieră o doină. Dacă răsfoieşti istoria acestei câmpii poţi înţelege legătura ei cu oamenii locului. Cărora bine nu le-a fost nici „înainte”, nici „după”. Nu le-a îndestulat pătulele nici fosta cooperativă agricolă, dar nici ce a urmat, când au dobândit sentimentul că pământul e al lor. Aducătoare de minuni nu a fost nici o perioadă din istoria mai veche sau mai recentă a localităţii. Odată, despre Boureni s-a dus vestea în ţară, când echipa de oină a ajuns campioană naţională. Dar s-a stins şi patima pentru acest sport naţional, fără a se mai reaprinde. Mărşăluind spre iarnă, satul păstrând aceleaşi coordonate geografice, pare pustiu, şi rar în faţa magazinelor oamenii mai leagă o vorbă de duh unul cu altul, deşi copii se trezesc odată cu oamenii mari şi iau drumul şcolii sau grădiniţei. Din când în când se aud cocoşii răguşiţi şi hămăieli de câini zgribuliţi. Bărbaţi în putere, treziţi de cum se crapă de ziuă, îşi mai găsesc de lucru prin propriile ogrăzi, la grajdurile de vite sau la grămezile de lemne de foc. Revin. A fost o vreme când Boureniul chiar conta pe harta economică a Doljului. Cum toate trec, şi multe vin, satul rămâne ca pământul şi ca Dunărea, de unde, se zice, bat vânturile. Trecând deunăzi, după ani şi ani, prin Boureni, nu mi-am putut reprima interogaţia firească: cum a fost posibil ca oamenii aceştia să producă atât de mult odinioară şi să agonisească atât de puţin? Răspunsul, oricare ar fi el, e aproximativ. Canalizare sau apă potabilă nu există nici până acum în Boureni. Ce va fi mâine sau poimâine, dincolo de ambiţiile primarului Belu Marian, aflat la primul mandat, totul e cuprins în întunecata şi nesfârşita câmpie a timpului. Până una-alta, zilele seamănă ca două picături de ploaie, dimineţile la fel, duminicile şi înmormântările sunt identice de zeci de ani, iar vântul bate din aceeaşi direcţie. Boureniul rămâne în picioare ca o comunitate harnică, răbdătoare şi încrezătoare în propriul destin. Ceea ce, poate, nu e puţin lucru.