Saturaţi de multe, românii ies în stradă. Aclamăm şi interogăm persoane şi fapte. De câteva seri, Craiova încearcă să facă pasul înainte spre linia capitalei, dar se poticneşte în găsirea cadenţei. Capitală a regiunii oltene, Craiova nu e lipsită, zilnic, de ipocrizia unei majorităţi ce aspiră la mai bine, dar priveşte, tace şi acceptă prin nepăsare tot ce se întâmplă oribil în jurul nostru. Parcările spitalelor sunt showroom-uri auto de ultimă generaţie, învăţătorii şi profesorii obligă din înălţimea „tronului” la meditaţii şi încasează lunar mii de lei la negru, şuţii din autobuze sunt ca la ei pe holul caselor de paiante şi fură mai ceva ca-n codru; poliţia este invizibilă pentru privirea cetăţeanului-contribuabil. O realitatea mult prea cumplită, că să tot invocăm autorităţile spre a o curăţa. Multe, poate chiar mai toate relele democraţiei, pleacă de la comportamentul nostru, de secole patentaţi originali ai „plânsului la oaie”.
Dincolo de ce se poate observa cu lejeritate luând la pas municipiul Craiova, unde, să fim oneşti, multe s-au schimbat în bine, deşi este loc de mai bine, întrevedem şi realitatea cu care ne-am intoxicat zilnic şi pe care o perpetuăm chiar noi, prin nepăsare. Să o luăm treptat. În zona celui mai mare spital din Craiova şi, de fapt, din toată Oltenia, putem admira, fără taxare, ultimele modele de maşini de lux. Că medici rezidenţi nu îşi prea mai scot banii din bancomate şi, totuşi, sunt aproape 2.000 de lei, în funcţie de câte gărzi au într-o lună, a devenit un fapt banal. O nouă generaţie care începe cu aceleaşi apucături, nu mai vorbim de cât de competenţi mai sunt, când notele se iau şi pe bani. Mai zărim pe trotuarele din jurul acestui mamut spitalicesc zeci de asistente, infirmiere şi medici care calcă cu papucii de serviciu laolată cu traficul pietonal. Controlul epidemiologic ce să le mai facă? Nu au învăţat la cursuri că este prima măsură de a evita aducerea microbilor într-o unitate spitalicească? Dar tot autorităţile sunt de vină!
Cursuri universitare cu 4-5 studenţi
Cartea a devenit o marfă. Universităţile s-au transformat într-o afacere pe viaţă şi pe moarte pentru a mai culege „materie primă”. Ieri, în mai multe din sălile de curs de la Universitatea din Craiova nu am găsit grupuri mai mari de 6-7 studenţi, care să intre la curs. În unele cazuri, numărul acestora nu a depăşit cifra 5. De ce s-a ajuns aici, nimeni nu poate da un răspuns pertinent. Coborâm spre liceu şi gimnaziu. Aici este începutul genocidului moral. Destul de multe dintre cadrele care predau au luat note la titularizare, ce nu se pot scrie fără să nu-ţi ieşi din minţi. Ce mai poate ieşi din mâinile acestora este de domeniul evidenţei. În schimb, să solicite meditaţii cu câte 5-6 elevi la grupă, să ciuntească ora cu aproape 15 minute motivând false responsabilităţi şcolare, să trateze cu dispreţ pe cei care, poate, ar dori să înveţe nu le este interzis de nimeni. Tăcem toţi. Şi părinţi şi conducerea şcolii. Primii, dintr-o laşitate bolnăvicioasă că-i vom face rău copilului, iar cea de a doua din dorinţa de a da bine în evaluarea ISJ. Iată un rău acceptat de noi toţi şi permanentizat din cauza, poate, a unei imaturităţi sociale.
Siguranţa cetăţeanului, teorie la superlativ
Tot viaţa cotidiană a Craiovei ne mai oferă un spectacol al neputinţei care ne copleşeşte până la blazare. La orele de vârf, autobuzele RAT Craiova sunt ticsite de sutele de elevi care vin şi pleacă spre şcoli. Cu rucsacul la spate stau lipiţi în noile autobuze Solaris, deja vandalizate. O mană cerească pentru hoţii din buzunare. Organizaţi în echipe de câte 4-5, mai rar câte 2-3, aceştia nu prididesc cu „recoltatul”. E strigător la Cer, că nici o uniformă de poliţist comunitar sau de altă natură nu este zărită în staţii sau în autobuze. Oamenii se ştiu scotociţi de şuţi, dar preferă să tacă, să „foreze” cu privirea podeaua autobuzului. Oare e tot vina sistemului că permitem mizeria asta de comportament al unor recidivişti ordinari?
Comerţ … accidental!
Tot Craiova ne mai oferă gradul de dinamism al unei economii din ce în ce mai strangulată. Cu puţin sub 400.000 de locuitori, municipiul nostru este în cărţi pentru un al treilea supermarket al unui retailer german, care în România se clasează pe primul loc în topul vânzărilor. Se pare că, este pentru prima dată în ţară, când se acceptă în acelaşi mare oraş o triplă deschidere de afacere din partea aceluiaşi investitor. Ce înseamnă toată povestea asta? Că populaţia mai are ceva bani, că educaţia bancară mult trâmbiţată de conducerea BNR există în pliante, dar lipseşte cu desăvârşire, că ni se mai acordă o „şansă” să scoatem bani din ţară spre canalele altora. Grija politicienilor pentru angajaţii din supermaketuri este falsă, pentru simplul motiv că lobyy-ul multinaţionalelor este foarte puternic, mai ales că bugetul unora dintre ele depăşeşte de câteva ori pe cel al României.
Străzile Craiovei sunt şi ele împânzite de SH-uri, cel puţin aşa sunt stikerite magherniţele care dau de muncă medicilor dermatologi. Nu puţine sunt şi spaţiile comerciale unde vedem afişul „concediu o lună”, aici e clar că numărul angajaţilor se conjucă la singular. Halal comerţ! A cui e vina? Sărăcia este cel mai mare defect al unei naţii, dar câţi dintre noi mai acceptăm să muncim şi pe minimul pe economie, măcar pentru simplul motiv de a râmăne cu „numărătorul” lucid. Oricum, secţiile de psihiatrie sunt pline, iar cei care vorbesc singuri se multiplică precum în Matrix.
Meritocraţie, cu baza plină de parveniţi
Cerem oameni noi, nepătaţi, lipsiţi de fire care să ducă la afaceri dubiose. Dar, dacă privim în structurile locale ale administraţiei, ale învăţământului, ale cercetării din Craiova observăm că metastazele au ajuns până la „funcţia” de portar. S-au acordat şi se mai acordă în Craiova doctorate unora care umilesc limba română, nu mai vorbim de specializarea în domeniu, se dau calificative şi se fac promovări pe criterii pur umane, ca să folosim un eufemisn, iar în şcolile de cartier să dezvoltă tot mai puternic o castă administrativă, în care competenţa este cocoţată pe paratrasnet.
La Centrul Militar Zonal Craiova vin să-şi completeze fişele de recrutare ca SGV-işti mulţi semianalfabeţi, care speră că solda şi norma de hrană îi vor scoate la lumina urbană. Mulţi dintre ei nu au luat bac-ul şi-l vor lua, după toate probabilităţile matematice, prin 2058, dacă vârsta biologică le mai permite. Mai grav, la o analiză de bun-simţ a profilului de facebook al unor politicieni locali ajungem, sideraţi, la concluzia că, ţinuţi, aici, în ţarcul comunal ar fi mai bine pentru toată lumea. Cam cu o astfel de societate defilăm zilnic. Laboratoarele universitare nu mai produc demult calitate, iar acei câţiva sclipitori ne fac cu mâna, ulterior, din ţări în care omul este măsura tuturor lucrurilor. Am intrat în cercul unui hedonism invincibil, care ne vrea blajini, călduţi, senili uneori. Carpe diem, spunea Horaţiu, dar continuarea era „quam minimum credula postero”, fii cât mai puţin încrezător în viitor! Parafrazând mesajul unei important jucător pe piaţa telecomunicaţiilor: viitorul sună…cum ne-am aşezat noi înşine!
