Câte ceva despre “societatea civilă”

0
109

Intenţia preşedintelui Klaus Iohannis nu a fost deloc rea, pe fond, când a invitat la Cotroceni, o delegaţie a protestatarilor din piaţă, sub sigla de reprezentaţi ai societăţii civile, spre a extinde aria dialogului, dincolo de cel prevăzut prin Constituţie, în astfel de situaţii. Când se inventariază punctele de vedere ale partidelor parlamentare, în vederea desemnării unui prim-ministru, care să formeze un guvern apt să treacă prin parlament. Cum era de aşteptat componenţa “listei” – altminteri imposibil de întocmit în absenţa unor criterii, încât să mulţumească protestatarii – a fost contestată, mai ales că a impus reprezentaţii unor ONG-uri “experţi în democraţie”, care au apărat, pe mandatul de preşedinte al lui Traian Băsescu, puterea în detrimentul opoziţiei, ocrotind birocraţia de tip portocaliu şi traseismul politic, dacă traseistul făcea cu degetul în direcţia corectă. Faptul că societatea românească s-a aflat cu pieptul gol în faţa ilegalităţilor de tot felul, vreme îndelungată, nu a scos “din minţi” societatea civilă de acest tip, predispusă să apere din oficiu orice iniţiativă a celor agreaţi de ea, contrazisă uneori chiar de politicienii preferaţi. Mai clar, anticorpii, au bătut palma cu microbii organismului social. Şi asta fiindcă linia de demarcaţie între “societatea  civilă” şi partidele politice, cu interese de grup clar definite, s-a dovedit extrem de fluidă. Nu generalizăm. Oportună ni se pare, în context, scrisoarea deschisă a Centrului de Resurse Juridice (CRJ), sub semnătura directorului executiv, Georgiana Iorgulescu, pertinentă pe ansamblu, adresată preşedintelui Klaus Iohannis, în care stăruie asupra semanticii sintagmei de “societate civilă”: “Ea reprezintă tot ceea ce nu este înregimentat în instituţiile publice, fie sub formă organizată, respectiv cu personalitate juridică, fie fără această organizare“. Fireşte este un punct de vedere al doamnei Georgiana Iorgulescu, care mai atrage atenţia asupra termenului de “reprezentativitate”, considerându-l incompatibil cu libertatea de asociere, fie aceasta formală sau informală. Chiar dacă argumentaţia este subţirică, să nu spunem vulnerabilă, punctul de vedere exprimat merită luat în seamă. Când fostului preşedinte al Franţei, Francois Mitterrand, care considera politica o adevărată meserie, detestându-i pe amatorii amestecaţi în aceste treburi, i se vorbea de societatea civilă, sistematic se arăta iritat: “Societatea civilă? Există vreo societate care să nu fie civilă? Oamenii politici profesionişti sunt cumva niscai militari?” (Francois Mitterrand – aşa cum a fost – Ed. Historia, 2008 – Jacques Atalli). Tot lui Mitterrand îi plăcea să spună că “puterea e un drog, care îl înebuneşte pe cel care gustă din ea, corupe pe oricine se instalează în graniţele ei, distruge pe oricine se complace în ea, împinge pe om să confunde renumele cu reputaţia, gloria cu celebritatea, recunoştiinţa cu reverenţa, curiozitatea cu admiraţia“. Dezbatearea deschisă, la care asistăm, n-are nimic nou, dar necesită în schimb răspunsuri aprofundate, fiindcă se poate vorbi de o criză morală accentuată, şi prin aportul BOR, o criză de lideri cu anvergură, din bună croială umană, cărora să nu le fie străine exigenţa şi etica actelor lor. Ce-i de făcut? Nu mare lucru, deocamdată. Ne aflăm într-un teritoriu, în care răbdarea binevoitoare poate da rezultate mai bune decât stilul sermonizant. Schimbarea clasei politice, atât de clamată, nu se poate face bătând din palme, dacă avem în vedere că actualii politicieni, unii repudiaţi, în spaţiul public, au ajuns acolo unde se află prin votul popular. Avem nevoie de o variantă caldă a societăţiii civile, dacă avem într-adevăr aşa ceva.