„Capcana lui Tucidide” sau faţa unui alt război

0
548

 În timp ce în Orientul Apropiat cele mai sofisticate arme din arsenalul celor două super-puteri, SUA şi Rusia, fac deja ravagii într-o confruntare de o perfidie mai mare decât cea de pe vremea Războiului Rece, prin spaţiul mediatic transatlantic nu s-au stins teoriile care a acreditează un posibil conflict între americani şi chinezi. Şi oricât ar părea de aiuritor, în baza datelor de pe teren şi al tensiunilor alarmante dintre SUA şi aliaţii săi europeni, pe de o parte, şi Rusia cu ai săi, mai vechi ori mai noi (Siria, Irak şi, mai ales, Iran), pe de altă parte, teza aceasta avansată cu aproape două decenii în urmă e departe de a fi fost abandonată.

În ultimul număr al publicaţiei lunare „The Atlantic”, un reputat universitar de la prestigioasa universitate Harvard, Graham Allison, susţine, sub titlul „Ciocnirea dintre China şi Statele Unite este cu adevărat inevitabilă?”, că ipoteza respectivei confruntări nu trebuie minimalizată şi, cu atât mai puţin abandonată.

Teoria invocată se regăseşte, în limbajul unor specialişti recunoscuţi în arealul geopoliticii actuale, sub incidenţa unui generic nelipsit de un zglobiu gust „stilistic”: „capcana lui Tucidide”. Persistă, aşa cum cu uşurinţă se poate observa, ceva din mirosul rafturilor bibliotecii istoriografice din care lecturi seducătoare şi făcute, uneori, ad libitum, cu un simţ al spectaculosului, în lansarea şi întreţinerea unor teze numai bune să întreţină interesul nostru pentru lecturi în perspectiva, oricum destul de incitantă, a apocalipticului în plin proces de decantare.

În realitate, o astfel de ipoteză-lectură nu iese din tiparul machiavellian: se ignoră cu o condamnabilă inocenţă faptul că, dorind să-l cucerească pe viitorul Prinţ, autorul celebrului tratat despre o înţeleaptă domnie nu face altceva decât un fel de sinteză a unor sfaturi toate scoase din lectura şirului de evenimente consemnate de istoriografia de până la el.

Aidoma se întâmplă şi în cazul de mai sus, fiindcă expresia „capcana lui Tucidide”trimite la pagina istoriografică a acestuia în care explică, post-festum, de ce războiul dintre Sparta şi Atena, numit şi peloponesiac şi întins pe distanţa a două decenii, ar fi fost inevitabil. Ar fi vorba, pe scurt, de o cazualitate legitimată legic: datele oferite de conjunctura istorico-geografică nu doar că ar confirma legitatea unui conflict, ci i-ar deveni un pivot de natură politică.

Dar care era explicaţia istoricului grec? Simplu: Sparta, o super-putere în acel moment, simte riscul deposedării de acest titlu de către Atena aflată într-un ascendent proces de dezvoltare şi de afirmare. Starea aceasta s-ar numi „condiţia a angoasei şi a temerii”: angoasa, adică neliniştea alimentată continuu de urmăritor, şi teama de a fi ajuns şi depăşit. Întocmai ca într-o cursă de maraton pe care, deloc întâmplător, atenienii aveau să-l inventeze.

Într-o oglindă, fie şi consistent ciobită, Graham Allison şi alţi companioni din aria geopoliticii regăsesc în actuala condiţie a Chinei şi a SUA ceva din competiţia antică a celor două cetăţeni elene. Allison chiar invocă răspunsul liderului chinez Xi Jinping care, răspunzând, recent, la Seatle în vizita sa în SUA, la o întrebare formulată în termenii lui Tucidide,  a spus, mai întâi, că „în lume nu există nicio capcană a lui Tucidide”, adăugând însă o nuanţă numai bună spre a fi valorificată în avantajul noilor tribuni ai geopoliticii: „Însă dacă marile puteri – a spus el – continuă să facă calcule strategice greşite, s-ar putea trezi prinse într-o asemenea capcană”.

Că, departe de a viza un context anume, replica preşedintelui chinez era doar un raţionament lucid, nici nu mai are importanţă.

Însă aceiaşi politologi care, fireşte, nu sunt deloc nişte inocenţi, fac din Tucidide un profet al viitorului lumii de azi, se grăbesc să nege eventualitatea unei confruntări belicoase între China şi SUA. Argumentul ar fi acela că, după două decenii de dezvoltare impetuoasă, colosul asiatic a încetinit şi, având exemplele Japoniei şi Coreii de Sud, e improbabil că şi-ar mai putea reintra în acelaşi ritm de evoluţie.

O fi aşa, vom vedea. Însă, deocamdată, sursa angoasei e aici, mai aproape, în Orientul Mijlociu, acolo unde perfidia armelor a zdrobit orice status al diplomaţiei. Şi în care, deocamdată, China n-a dat vreo dovadă de implicare altfel decât în termenii unei raţionalităţi mai lucide decât ale competitorilor săi în cursa celui mai Tare. O cursă, adică, nu doar a lui Tucidide, ci a Istoriei dintotdeauna.