Fostul preşedinte francez, Nicolas Sarkozy, a acordat recent un lung interviu săptămânalului „Le Point”, pentru numărul său de joi, făcând ample referiri la responsabilitatea ţării sale în genocidul tutsi din Rwanda în 1994. Practic, Nicolas Sarkozy „mătură” argumentele lui Hubert Vedrine, ex-secretar general al preşedinţiei Republicii (1991-1995) pe mandatul lui Francois Mitterrand, care refuzase orice complicitate a Franţei în Rwanda şi apără politica de apropiere a Parisului cu Kigali continuată de el şi Emmanuel Macron, care a mandatat o comisie de istorici condusă de Vincent Duclert să aibă acces, timp de doi ani, la arhivele franceze. Raportul de 1200 de pagini a fost publicat în luna martie. Oarecum surprinzător, un alt istoric, Francois Robinet, într-un articol apărut în Jeune Afrique, susţine că raportul nu livrează decât o parte din adevăr. Intrarea în „ring” a lui Nicolas Sarkozy, după publicarea raportului menţionat, într-un moment în care nu şi-a încheiat problemele personale cu justiţia, poate părea interesantă. Numai că în 1994, el era ministru al Bugetului, într-un guvern de coabitare, conduse de tandemul Mitterrand-Balladur şi cunoaşte multe „dedesupturi”. Totodată, el rămâne primul preşedinte francez care s-a deplasat în Rwanda, după genocidul soldat cu peste 800.000 de morţi. În opinia sa, ceea ce s-a petrecut în Rwanda, în intervalul aprilie-iulie 1994, este ultimul genocid al secolului XX. De asemenea, respinge cu fermitate teoria dublului genocid, sugerată încă de foşti decidenţi politici, de la Vedrine la Balladur, considerată o minciună inacceptabilă. Nicolas Sarkozy evocă şi rolul lui Alain Juppe, ex-premier, din 17 mai 1995 – 2 iulie 1997 (pe mandatul de preşedinte al lui Jaques Chirac), care a dat undă verde exfiltrării genocidarilor în afara ţării, cum relevă telegramele diplomatice. Dar şi Alain Juppe, ca şi cei dinaintea lui, refuză orice complicitate a Franţei în genocid. Chiar dacă Nicolas Sarkozy poate fi bănuit de resentimente politice şi dorinţa unor răfuieli personale, afirmaţiile sale au credibilitate şi bineînţeles greutate. Salutând politica de reapropiere a Franţei de Rwanda – ex-colonie belgiană, una din puţinele ţări africane care apar în prezent ca un model de stabilitate şi dezvoltare după un sfert de secol, Nicolas Sarkozy a făcut referiri la angajamentele Parisului pe parcursul anilor care au precedat masacrul (1990-1993) şi apoi la operaţiunea militară „turcoaz” sub mandat ONU, acuzată de complicitate. Reamintim că la 6 aprilie 1994, când avionul preşedintelui Juvenal Habyarimana se întorcea la Kigali –se semnase acordul de la Arusha cu Frontul Patriotic Rwandez (RPR)- a fost doborât lângă aeroport, în câteva ore a început genocidul care a durat 100 de zile, tutsi şi hututsi moderaţi politic fiind ucişi în atacuri bine planificate. Când FPR a preluat controlul, circa 2 milioane de hutu s-au refugiat în ţările vecine. Paradoxal, Francois Mitterrand susţinuse regimul corupt, rasist şi violent al lui Juvenal Habyarimana, care a început genocidul. Şi tragică ironie: Rwanda era considerată de Paris un laborator al noii politici africane, care începând din 1990 condiţiona ajutorul său de democratizare a ţării. Pentru Elysee, dacă Franţa eşua în Rwanda, întreg proiectul se năruia. În virtutea relaţiilor personale dintre Francois Mitterand şi preşedintele hutu rwandez, toate solicitările acestuia de livrare de armament au fost satisfăcute. Scoaterea la lumină a episoadelor sumbre din istoria sa –aşteptată 27 de ani- permite refondarea relaţiilor dintre Paris şi Kigali şi trimite un semnal tonic către întreaga Africă, fiindcă nimic nu prosperă pe minciună. Franţa n-a înţeles nimic şi n-a văzut nimic, a rezumat istoricul Vincent Duclert, în raportul său. Revizuirea grilei de lectură post-colonială, dacă vrea să joace un rol de prim-plan în Africa, este imperativă. În bună vervă, Nicolas Sarkozy, căruia recent i-a apărut o nouă carte, „Le Temps des tempêtes” („Vremea furtunilor”), publicată de editura L’Observatoire, elogiază atât raportul istoricului Vincent Duclert, cât şi gestul actualului preşedinte, Emmanuel Macron, de a se face lumină într-o tragedie cu destule umbre, unele poate încă neridicate.
