Acum câteva zile, preşedintele Italiei, octogenarul Giorgio Napolitano, a ţinut un discurs în Parlamentul european de la Strasbourg, în care elementul cel mai relevant l-a constituit imperativul unei transformări structurale a UE, pe fondul crizelor (plurale, în opinia sa) din ultimii ani ale căror consecinţe au generat suferinţe pe cât de crude pe atât de reale unor majorităţi de cetăţeni, alimentând şi potenţând astfel curentele eurosceptice. Opţiunea pro-austeritate a fost „calul de bătaie” al acestui discurs, aplaudat şi împărtăşit de auditor, cu excepţia câtorva parlamentari din „legiunea” nordistă, sancţionată pe loc.
Însă nu despre argumentele venerabilului politician italian doresc să discut acum şi aici, ci despre câteva aspecte care ţin de o proto-istorie a unei Europe Unite: una prea puţin cunoscută şi, mai grav, prea puţin discutată şi analizată pe „piaţa” mediatică de la noi şi de prin alte părţi.
Unul din aceste aspecte vizează existenţa a două perspective originare ale unei uniuni continentale: prima, datată prin 1933-1934 (nu întâmplător concomitentă cu accederea lui Hitler la Putere), printr-o iniţiativă franco-germană aparţinând unor economişti influenţi ispitiţi de mirajul ipotetic al unei Europe subsumate unei Puteri bilateriale pe axa Paris-Berlin; cealaltă, de altminteri cu vreun deceniu mai veche, provenea din rândul unor socialişti disociaţi de marxism, între care numele cel mai cunoscut este al italianului Altiero Spinelli.
Numele său a fost evocat, cu destulă abilitate politică, de către Giorgio Napolitano, de la tribuna strasbougheză, invitându-i pe cei prezenţi să nu ignore faptul că una din somptuoasele săli ale edificiului în care lucrează poartă numele politicianului italian.
Născut într-o familie cu tradiţie socialistă, Altiero Spinelli s-a disociat, după doar mai puţin de un an, de tradiţia militantă socialistă şi, apoi, comunistă de factură marxistă, avansând, încă de pe la mijlocul anilor 20, un proiect federalist european. Încarcerat, timp de un deceniu, de regimul mussolinian, a conceput, în închisoare şi, apoi, l-a definitivat în surghiunul forţat dintr-un sat din Sardegna, ceea ce avea să se numească „Manifestul de la Ventotene”, în care schiţa, într-o structură organică, constructul său de Europă unificată, gândită pe un criteriu federalist.
Jurnalist activ şi temerar, scriitor şi om politic de mare calibru în Italia postbelică, Spinelli a continuat, din 1950 şi până la decesul său din 1986, să-şi facă susţină şi să-şi impună proiectul, intrând în contact cu mai toţi liderii politici şi de opinie ai vremii, ajungând, astfel, după etapele unei Mişcări Federaliste şi, apoi, al unui „Club al Crocodilului”, să i se adopte, în şedinţa Parlamentului European din 4 februarie 1984 propunerea sa sub genericul „Proiectul de Tratat institutor al Uniunii europene”. Atunci s-au deschis graniţele pieţei comune europene ce a constituit un pas decisiv către cunoscutul Tratat de la Maastricht, din 1992.
Care să fie tâlcul evocării numelui lui Spinelli de către Preşedintele italian? Criticând, neechivoc, măsurile de austeritate dictate de actuala echipă conducătoare de la Bruxelles, insistând asupra faptului că UE se află acum la o răscruce a propriei sale existenţe, Napolitano sugera, de fapt, unica direcţie viabilă indusă de propria-i istorie: cea spinelliană, justificată, ulterior, de cofondatorii franco-germani, opuse celeilalte, franco-germane, de sorginte hitleriano-petain-iană, din cadavrul căreia mulţi cred a descoperi urme suspect de reactivate în mecanismul actual al UE.
Să ne mai mirăm că există tot mai mulţi gânditori, la Roma, la Paris, la Ljubliana şi la Praga, ca de altfel şi la Londra şi la Washington, care nu se sfiesc să indice în unele cutume ale liderilor de azi din „marile” capitale europene (Bruxelles, Berlin, mai ales) dubioase tentative de resuscitare a unui alt „model” unificator?
