Zum Augenblicke dürft‘ ich sagen: / Verweile doch, du bist so schön!
Clipei trebuie să îi spun: rămâi totuși, ești atât de frumoasă !
Acum două duminici mă dusesem, din curiozitate, la repetiția generală a Operei Române Craiova, ca să văd „bucătăria” unui astfel de demers artistic și mă uitam atentă cum regizorul secund îi plimbă de mână pe soliști și îi așează în locul din care vor cânta o anumită arie, cum balerinii trag de costume să le vină bine, că sunt pentru acel rol, indiferent cine îl joacă, iar ca sufleur dai intrare cu cuvinte diferite, pentru trei roluri, deodată și mă gândeam că și aici este o ordine, pe voci, care se învață și devine un act reflex. Câte am aflat…
Și pentru că finis coronat opus, marți 28 iunie am plecat la București să văd „pe viu” și „pe scena cea mare” un spectacol ce se anunța grandios, susținut de oamenii noștri, Mefistofele de Arrigo Boito, operă grea, cu „arsenal” mult și voci pretențioase, motiv pentru care se joacă rar, dar cum în contextul ultimilor ani cuvintele lui Goethe din Faust au devenit prezente și această operă de excepție era de actualitate, evident dacă ai puterea să pui în scenă așa ceva. Iar Craiova a reușit cu brio !
Apoi, mă încerca o dorință puternică: să revăd Opera din București, pe care o cunoscusem în anii facultății. Atunci era un Templu al muzicii și frumosului, al artei desăvârșite, iar în urmă cu aproape10 ani mergând cu dorința revederii locurilor dragi, am plecat plângând, pentru că pe hol, la etaj, erau locuri pe unde curgeau filoane mici de apă pe ziduri, tencuiala era căzută, plușul la scaune ros, iar în primul act din Faust ne-a dat atât fum cu rășină, încât m-am înecat tușind și am ieșit din sală că mă usturau ochii. Nu îmi venea să cred, iar după actul doi am plecat plângând, căci Templul meu se ruinase. Acum, cu sânge rece, m-am gândit să văd cum mai arată Templul Artei din România. Și bine am făcut, că este iar luminos și solid.
Eu mi-am început educația muzicală sub îndrumarea Tatei, și autodidact, citind și ascultând mult, iar la terminarea liceului aveam o colecție serioasă de discuri. Am citit și ascultat opera tuturor, cunoscându-le viața și epoca. Cu puterea minții am înțeles mesajul muzicii, chiar și nedeclarat, căci, în Eroica, chiar dacă, până la urmă compozitorul s-a supărat pe Bonaparte, în partea a doua și a treia a simfoniei simți apoteoza victoriilor repurtate înaintea încoronării, iar pe domnii Debussy și Mussorgsky îi vezi cum privesc în extaz pictura impresioniștilor, Rogalski ridicând nori de colb în iureșul horei întinsă pe islaz. Beethoven și Wagner erau totul pentru mine, recunoșteam ușor piesele, aveam și o colecție tematică, căci, după mine, același concert pentru pian, într-un fel se aude interpretat de Berliner Philharmoniker, unde simți o atenție egală dată solistului și orchestei și altfel este interpretată de Moscova, la care vezi cum orchestra pune în valoare solistul. Nu mai vorbim de balet, că Lacul lebedelor arată într-un fel cu Balshoi, în alt fel cu Opera Garnier, iar dacă te uiți la Covent Garden, chiar îi înțelegi mai bine pe primii doi și de ce toți se uită le ei.
Când am plecat la facultate, Tata mi-a zis : „știu că pănă acum ai înțeles muzica simfonică, dar ea nu este totul. Când vei înțelege opera, atunci vei înțelege muzica, când ariile lui Verdi îți vor reveni obsesiv în minte, atunci vei înțelege arta, în complexitatea ei”. Stând în gazdă la doamna Maria Buzea, mama celui mai mare tenor român – Ion Buzea, stabilit din anii ‘70 la Zürich, am început un studiu sistematic și m-am bucurat de o perioadă de aur din lirica românească: 1981-1985.
Muzica de operă este cea mai complexă formă de exprimare artistică. În primul rînd este o muzică instrumentală care trebuie să redea și să amplifice firul narațiunii, fiind una deosebit de sugestivă pentru a stabili o relație între imaginarul compozitorului și cel al spectatorului, in perpetuu. Muzica instrumentală este dublată de cea vocală, a soliștilor și a corului, care susțin un joc de scenă bun, expresiv, fiind costumați sugestiv. Calitatea superioară a vocii soliștilor va da valoarea spectacolului. Jocul de scenă este îmbogățit de momentele de balet, care aduc o strălucire în plus imaginii spectacolului. Narațiunea operelor este dată de drame celebre din literatura universală, de mitologie, legendele unui popor, ori este scrisă special, în relația intelectuală dintre compozitor și libretist, ridicând un epic imaginar la rolul de simbol național, de unitate și libertate, ori de specific al unei societăți, într-o perioadă dată. Epicul trebuie să facă o legătură între textul propriu-zis și finalitatea sa, moment în care intervine regia și scenografia care dau o formă vizuală sugestivă, folosind și simboluri pentru a capta atenția spectatorului, a transmite un mesaj, ori a aduce la timpul prezent o poveste scrisă acum două sute de ani, care prin conținutul său filosofic este o idee fără timp și spațiu. Decorurile și jocul de lumini susțin spectacolul, opera primind altfel o complexitate aparte.
Nu vreau ca cineva să creadă că muzica simfonică nu are un epic, dar este cel știut în primul rând de compozitor, și capacitatea lui de a reda prin sunete imagini, sentimente, năzuințe, ce va crea o relație între ceea ce a vrut să transmită și ce înțelege publicul. Din acest punct de vedere muzica orchestrală este mai abstractă, iar ascultătorului îi trebuie mai multă instrucție, mai multă cultură și imaginație pentru a recompune tematic mesajul compozitorului. Pe de altă parte, ea lasă libertatea de a trăi în felul tău ceea ce asculți, în timp ce muzica de operă te duce de mână și cu ochii larg deschiși acolo unde și-a propus.
Cât am locuit la București am cunoscut măreția școlii lirice românești. Am văzut toate operele în care cânta Nicolae Herlea, cel mai mare bariton român din toate timpurile și ascultându-i pe cei de referință pe plan mondial, pot spune că rămâne cea mai caldă voce de bariton din lume, repet de bariton, pentru că marii ruși sunt de fapt bas-bariton, ca și inegalabilul David Ohanesian, iar dintre ceilalți niciunul nu are căldura, rotundul și lumina vocii lui Herlea. Atunci cânta Rigoleto, Bărbierul și Scarpia, iar Germont l-a făcut doar odată, că nefiind rol principal nu „se mai încurca” cu el. Asta este! Primul, absolut! Am ascultat Prologul din Pagliacci cu Ohanesian și Carmen cu Elena Cernei. Mie îmi place mult Teresa Berganza, dar să fiu iertată dacă spun că ea este mai tare în Rossini, iar în Carmen românca este de neegalat, căci fetele care au venit din spațiul fost sovietic, deși foarte arătoase, nu au luat-o ca voce.
Maria Slătinaru-Nistor a fost cea mai puternică soprană pe care am ascultat-o la noi, vocea ei fiind mai profundă decât cea a Eugeniei Moldoveanu, despre care știam cu toții că a fost declarată chiar la Tokyo cea mai bună Cio-Cio San a anilor ’70-’80, dar oricum ele sunt voci diferite, pentru roluri diferite, căci de la Verdi la Puccini se schimbă mult registul. Prin voia Domnului, am avut ocazia să o ascult în 1992, în Basilica La Fourviѐre pe Monserat Caballé și din primele rânduri mă uitam uluită că poate exista așa ceva pe lume! Când a terminat și „am ieșit din transă”, m-am uitat dacă s-au spart vitraliile, mai târziu aflând că recitalul fusese acolo pentru că era singurul loc din Lyon unde sticla era solid armată cu fier și rezista la puterea sunetelor intense și acute pe care le produce vocea umană. Sunt imagini cu Maria Callas în Casta Diva, care aduce cristalul din candelabru în stare să se miște mai tare decât la cutremur, iar paharul de cristal se crapă!
În Pescuitorul de perle, Ludovic Spiess era să se răstoarne cu barca, și doamna Buzea a strigat „vai dragă”, de am râs cu toții, dar am aflat că poate cânta și contratenor, ceea ce nu mai auzisem până atunci. Silvia Voinea pe care o îndrăgeam mult, abia se afirmase și nu mai lăsa pe nimeni în Lucia di Lammermour, Georgeta Stoleriu se remarcase deja ca profesor emerit, Pompei Hărășteanu nu intrase în nicio istorie, iar restul abia prindeau un rol, din „preaplinul” cu soliști de talie mondială care încadrau Opera.
Stabilite deja la Milano – Ileana Iliescu și la Montreal – Magdalena Popa, au venit și au fost Odette și Odille, căci ele rămân „Maya Plisetskaya” pentru noi. Să ne înțelegem bine: atunci la Teatro alla Scalla, balerinii proveneau din școala celor două mari românce, soliste încă. Apoi, să vezi Spărgătorul de nuci cu Babușca, Angheluș și Tugearu, era ceva comparabil cu Mariinsky. Tânărul Bănică abia debutase. După ’90 i-am văzut soliști în Germania (primii trei) și Franța (ultimul), unde au înființat apoi școli de balet.
De aici plec eu în „digerarea” muzicii. Când m-am întors acasă, la Craiova, abia după 2012 am putut să merg în mod uzual la operă, nu că aș fi coborât eu ștacheta, ci pentru că o ridicaseră ei în mod serios și puteai auzi voci foarte bune. Așa am ajuns să am curajul să fac drumul până la București, pentru că știam că de această dată, o minune se va întâmpla. Am plecat la drum, în cap cu Aida, cel mai grandios spectacol și mi-am spus că dacă va fi ceva comparabil, atunci minunea chiar este realitate. Până la urmă așa a fost!
Sala a fost plină: melomanii care vin în mod obișnuit, oameni de largă cultură muzicală și profund spirit critic; olteni veniți să-i vadă pe „ai noști”; turiști din diferite țări europene; oameni de vârstă medie și tineri; cei din domeniu, foarte curioși să vadă ce iese dintr-o lucrare atât de grea; oameni „cu stare”, care au aflat că este bine să apari pe aici; ceva studenți și o parte dintre angajații operei gazdă, întru-un fel cei mai buni critici, căci îi aveau pe toți în minte și făceau neutru și competent o evaluare utilă.
Ca oltean eram mulțumită că sala este plină, că arată bine, că decorurile se văd că sunt noi, moderne și dau o imagine de siguranță de sine și de actual, secolul XXI, undeva în Europa. Apoi a intrat orchesta, care era mare, umplea fosa și toți erau impecabili ca ținută, că este și asta o problemă când „vii de la țară”. Mulți tineri, cu fețe curate și concentrați pe misiunea lor, dând imaginea de profesionalism, muncă serioasă și reprezentarea provocării prezente. Dirijorul arăta a fi „de clasă” și se vedea că stăpânește totul. Un domn „de meserie” de lângă mine l-a luat „în turelă” de la început și după prolog, care este piatra de încercare a întregii opere a zis cam mofluz .„a fost bine”, de parcă i se năruia ceva în cap, iar eu jubilam! A fost bine! Orchestra a fost fără greșeală, beneficiind și de o parte dintre instumentele greu de deplasat, care au fost lăsate pe loc, cu generozitate, și le-au permis craiovenilor să își pună în valoare talentul, capacitatea.
Și acum câteva cuvinte despre soliști. În primul rând trebuie spus că în această superproducție artistică, „gânditorul” Antoniu Zamfir – directorul care știe tot ce mișcă, dă soluție oricărei probleme, ridicând instituția, de la statutul de teatru liric la cea de operă, în consonanță cu rangul cultural al Băniei – a pornit de la ideea de a obține maximum din tot ce se poate „atinge” de noi și cu ambiția-i debordantă a zis să-l „prindă în mreje” pe cel mai mare bas-bariton al zilelor noaste. Acesta, om inteligent și politicos i-a citit agenda cu spectacole, unul după altul, pe marile scene ale lumii, pentru încă cinci ani, și l-a trimis pe fratele mai mic, fabulosul Askar Abdrazakov, care ne-a oferit un spectacol de „zile mari”.
Askar este bas-baritonul care, pe scena Operei Naționale din București ne-a amintit de Petre Ștefănescu-Goangă, a cărui statuie străjuie intrarea în clădire, iar prin prestația sa uluitoare a încarnat esența rolului jucat – Mefistofele. O voce puternică, bine lucrată, foarte stăpânită, cu un timbru specific bașilor ruși ce au profunzime pe sunete grave, ținută îndelung și neutru, adică fără a primi spre final căldua specifică vocilor venite din țări cu mult soare, sau asprimea vocilor germanice pe sunetul grav ținut prea mult. Timbrul este inconfundabil, îl simți din ce școală vine și îți rămâne în minte ca o pecete ștanțată sec și tare.
Askar este un actor sublim, bine clădit, iar expresia feței și gestica duc un mesaj evident. Are rolul în repertoriul său și îl visează, condiții în care i-a tras pe toți după el, iar corul a rămas captiv în mâinile lui. În actul doi este uluitor cum plimbă corul după el, toți îl urmează cu supunere, cântă cât pot de bine, își mlădiază corpurile după cum le arată cu mîinile prin gesturi largi și expresiv subliniate, au ochii țintuiți pe el și rămân așa în transă până la pauză, când își revin din ce au trăit. Am văzut la repetiție prin ce stare trec și am înțeles că un miracol se întâmplase: rolul trecuse dincolo de scenă! Demonul exercitase o putere atât de mare asupra unor oameni obișnuiți, încât îi dusese în altă lume și făcea ce vroia cu ei. Așadar, ceea ce a scris Goethe în Faust este real, se produce și azi, dacă o ființă cu putere uluitoare, prin energia pe care o degajă face captivă voița celor din jur. I-a ieșit! La București i-a vrăjit pe toți și, evident, râdea, în aplauzele ce nu conteneau!
Tenorul italian Walter Fraccaro a dat o lecție de neuitat celor care l-au cunoscut. Deși nu mai este la prima tinerețe a fost fără reproș: voce puternică, cald timbrată, expresivitate, toate sunt dovada unei cariere de succes și a unei mari experiențe pe scena lirică mondială, care îți dau, printre altele, puterea de a te adapta ușor și de a rămâne egal cu tine însuți, peste ani, cu voce nealterată, un exemplu remarcabil pentru cei care vor să urce treptele afirmării.
După spusele criticii internaționale, soprana Barbara Frittoli era cea mai titrată din distribuție și am înțeles de ce: voce puternică, cu super-școală de bel-canto, voce foarte lucrată și mai ales foarte stăpânită, ceea ce s-a văzut imediat și mai ales la finalul ariilor cheie, unde ținea sunetul foarte lung, egal și la fel de puternic, fără să se observe cel mai mic efort. Își juca rolul cu lejeritate și domina. Arătând perfect umplea scena, chiar dacă aparent lăsa imaginea unui om obișnuit. Asta înseamnă clasă! A fost o Margherita care a dat imaginea rolului interpretat, într-o existență în care granița dintre Bine și Rău este infimă, Răul ia locul Binelui, cu o față de ideal și dorință împlinită, astfel încât numai înțelegerea greșelii și asumarea pedepsei meritată îți pot aduce o infimă alinare și speranță în mântuire.
Soprana Cellia Costea, singurul român dintre soliști, venită la propriu din Elada, ne-a arătat de ce vocile feminine plecate din Carpați sunt atât de apreciate: înalte și puternice, cu timbru de chilimbar, cu expresivitate, puterea de „a te juca cu vocea” și o prezență scenică atrăgătoare, care încântă ochiul melomanului și atrage dorința de a mai vedea acest interpret încă o dată. Eccolo! Asta era!
Elena a adus atmosfera Greciei Antice cu un parfum ce face ca mitul să devină realitate, iar imaginea pildelor să se confunde cu amintirile din viața privitorului. Ce vrajă! Aici este mâna de magician a regizorului, care în actul 3, însușindu-și perfect Ideea spațiului tridimensional: în Cer – lumea suprareală, pe Pământ – lumea reală, și trecutul Umanității – Mitul ce unește Realul cu lumea Ideilor, în această a treia dimensiune, reușește să mențină cele trei lumi prezente printr-un artificiu spumos: corul îl trece în lumea de azi, o ceată de turiști zgomotoși, care privesc curioși și tâmp Cariatidele și se extaziază la pozele de grup ce imortalizează clipa răsuflată sub soarele Atenei, unde Zeii își văd de treba lor și rămân într-un dialog viu și perpetuu cu Binele și Răul, în lumea Ideilor, chiar dacă în sinea lor au fost și au rămas tot Oameni, pe Pământ! Voilà!
Mezzosoprana Laura Vila – într-un duet perfect atât cu Mefisto, cât și cu Elena, tenorul Fabio Serani și tânărul nostru tenor Petrișor Efrem au completat în mod strălucit distribuția. Cuvinte de apreciere tuturor, cât și corului, care, inițial copleșit de emoțiile celei mai mari scene lirice din țară, după tragerea cortinei pentru prolog, prin Grația Domnului, a reușit să dea tot ce putea mai bun și i-a făcut pe cei din sală să îl aprecieze ca fiind unul de valoare. Ce frumos!
Din capul locului trebuie să remarcăm prestația dirijorului Dumitru Cârciumaru, datorită căruia, totul a ieșit așa cum trebuia. Lirica craiovenă are un profesionist adevărat, care știe unde trebuie să se ajungă și mai ales poate să o facă, fără rabat de la disciplină și mai ales cu dovada unei pregătiri de excepție, pe care o pune stavilă în fața improvizației. Talentul este dar divin, de necenzurat, iar anduranța un exercițiu solid. Ca să rămânem obiectivi până la capăt, trebuie să spunem el a găsit colaboratorii care au dat amploare corului și a adus la harpă, direct din teatrul de război, de la Lvov, o solistă de valoare neîntâlnită la noi, care a realizat un duet de o finețe extraordinară cu soprana, însoțind vocea umană cu o măiestrie rar întâlnită. Bravo lor!
La „spectacolul cel mare” l-am urmărit mult pe Arrigo Boito, înțelegând de ce critica vremii și cea imedit următoare au consemnat apropierea de Wagner, deși el trăiește lângă Verdi, „fură” din geniul componistic al acestuia, iar operelor rămase în manuscris le dă o formă definitivă, la Falstaff, criticii spunând că nu se poate preciza cât de mult este Verdi. Cert este că în Mefistofele găsim o muzică scrisă pentru „alamă”, adică pentru instrumentele de suflat și percuție, fără solo de vioară și quartet celebru ca cel din Rigoletto – elemente verdiene de mare expresivitate, iar vocile care se însoțesc mereu sunt bas – tenor, precum în Tannhäuser, Rienzi, Aurul Rinului. Toate, mie îmi dovedesc o apropiere clară de opera wagneriană.
Acum sunt sigură că italianul Boito a fost „furat” de filosofia clasică germană, și o spune explicit când a considerat că Faust de Gounod nu este o creație muzicală demnă de opera lui Goethe și de aceea a scris o piesă de mare dramatism, ce reia ad litteram „Zum Augenblicke dürft‘ ich sagen: / Verweile doch, du bist so schön!”, atât în text, dar mai ales în spiritul profund al dramei tăită de (tânărul/bătrânul) Faust: esența existenței, văzută în planul realului și suprarealului. Asta este clar filosofia clasică germană, a „prietenilor mei dragi” Hegel, Kant și Feuerbach – legea a III-a a dialecticii hegeliene: negarea negației, pozitivul este în același timp negativ și negativul este în același timp pozitiv. Orice înfrîngere este sursa unei victorii, după cum orice victorie este începutul înfrângerii! Filosofia – un ghid în viață: dușmanul îți este mai util decât prietenul, pentru că el îți arată ce trebuie să faci, în timp ce prietenul doar îți spune ce poți să faci! Sunt și eu Hegel!
Mega producția craioveană, pentru publicul „de rând” s-a remarcat prin imagine, prin mesaj. Ies în pauză cu prietenele mele – un super-procuror și un super-IT-ist, ambele absolvente a două facultăți, printre care și teologia și începem să „forfecăm” totul: în primul rând textul, libretul se suprapune perfect imaginii din scenă, care este la zi, dând epicului dimensiunea de adevăr prezent; apoi pentagrama este omiprezentă și figurată în roșu și astfel totul se extinde și asupra filosofiei chineze; o imagine complexă a lumii decadente: crucifixul și simbolurile creștinismului sunt vândute la licitație în zarva urbei neghioabe, la mare „ștaif”, care tânjește să primească poțiunea, încântată că elixirul îi va aduce succes și înrolarea în „lumea bună”; într-o lume plină de amăgiri poleite (panourile argintii chiar te orbesc la un moment dat sub lumina reflectoarelor și m-am gândit că le-a ieșit și asta), omul este pradă ispitei și nu mai discerne Binele de Rău; sacrificiul inocenților sub forma violului în masă nu ia forma de scut și nici de mit; doar moartea îți mai aduce liniște. Vrei să digeri toate paradigmele și ieși năuc în pauză, dar aștepți actul următor cu sufletul la gură. Noroc că vocile îți aduc Binele.
După anii de izolare din pandemie înțelegem că domnul Goethe era la curent cu nevoia unora de a avea un control deplin asupra populației și că perfuzia nu are niciun rost dacă răul vine din interior, iar o duzină de sanitari binevoitori, cu seringa rezolvă instantaneu, oferindu-ți un liniștitor somn de veci. Când redevenim teferi, cutreierăm cu frenezie lumea, Zeii privindu-ne cu îngăduință când văd infantilismul înduioșător cu care ne extaziem în fața puterii lor, fără să ne preocupăm să o înțelegem. În fond, acesta este omul. Cele trei dimensiuni ale spațiului și timpului sunt mereu prezente și se întrepătrund, iar Demonul le transcede și unește, fiind omniprezent. Sacrificiul și mântuirea sunt individuale, omenirea curgând în iureșul faptelor efemere, care îți lasă doar amintirea unei clipe de fericire, căci și Zum Augenblicke dürft‘ ich sagen:/ Verweile doch, du bist so schön! este tot o amăgire, atât timp cât ea rămâne doar o clipă din viață, niciodată o dimensiune a umanității, a spiritualității. Iată ce înțelege până la urmă Faust, din călătoria prin „marea trecere” pe care i-o oferă cu generozitate Mefisto.
Faustul din noi, când s-a tras cortina și s-au terminat aplauzele s-a întrebat: ce a fost ? A fost munca de 10 zile a unor oameni dăruiți Artei. A fost o reușită deplină, cât timp colegii de la București au spus că au fost „peste Cluj”, ceea ce este teribil pentru o instituție de spectacole care funcționează la acești parameri de puțini ani. Bine că s-a aflat, din ambiția managerului de a „sparge norii”. A fost un maraton început de mașiniști și decoruri în puterea nopții și terminat după două zile fără odihnă. A fost un moment de grație pentru doamna de la Lvov, care se întoarce cu trenul acasă pentru că, deși nu avem om, nici nu îi putem oferi un post, ele fiind „bătute în cuie”, ORC întrând în numărul strict al UAT. A fost bucuria tuturor soliștilor, instrumentiștilor, corului și baletului, că au reușit ceva minunat și nu ştiu dacă se vor mai întoarce pe această scenă. A fost minunea că le-a ieşit ceea ce şi-au propus, deşi le era atât de frică. Sper că domnul Peter P. Pachl, regizorul german peste cuvântul căruia nu a trecut nimeni, ştie că totul a fost perfect, iar regia sa a uluit spectatorii. Scrisă în urmă cu ani, este foarte „la zi”. O fi ştiut dânsul ceva? Este un mare teatrolog şi îşi simte strămoşii, cu aripile nibelungice întinse până în Cer şi cu picioarele rădăcini în granit…
Cu ce a rămas Faustul din mine? Cu mulţumirea că sunt tot Eu, cu câştigul unei seri de operă ca în anii studenţiei, cu amăgirea că le-am fost de folos unora dintre cei prezenţi, dar mai ales că am fost toţi Trei, de nedespărţit aşa cum suntem mereu. şi pentru că scripta manent, am scris ce am considerat.
Cu ce a rămas Opera Română Craiova? Cu ajungerea la pragul unui nou standard valoric, de la care este obligată să nu coboare. Până mai ieri se „îmbătau cu apă rece” că sunt buni. De data asta chiar au dovedit-o în faţa celui mai pretenţions auditoriu din ţară şi de acum începe greul. Din câte am auzit la finalul spectacolului, oltenii din Bucureşti erau foarte mândri de ce se produsese pe scenă şi asta spune mult: să devii un exemplu este foarte greu. Totul este să rămână o dobândire reală, iar asta va implica o muncă dublă pe viitor. Cred, că mai rămâne cu orgoliul de a fi reprezentativă pentru oraşul nostru, şi cum presa craioveană nu am văzut-o în sală, m-am hotărât să scriu despre acest eveniment cu totul lăudabil, spre ştiinţa semenilor. Gaudeamus igitur !
Prof.univ.dr. BIANCA MARIA CARMEN PREDESCU
