Seismul islandez din fotbalul european!

0
158

IslandaToată lumea ştie, de acum, pe unde se află Islanda, pe harta lumii, insula din nordul Atlanticului, cu o populaţie de 330.000 de locuitori, cât a Corsicii, plină de vulcani, gheţari şi legende. 2 iulie 2016 nu a intrat în istoria modernă a Islandei, dar întoarcerea islandezilor la Reykjavik, după un sfert de finală la Euro 2016, deloc de ţinut minte, (2-5) în compania francezilor, a adus 20.000 de suporteri la aeroporul Keflavik, semn al unei empatii desăvârşite, ideal cadru pentru o paradă cu un autocar imperial spre parcul Amarholl. Islandezii s-au oprit în sferturile de finală ale competiţiei, după ce au îngenuncheat reprezentativele Austriei şi Angliei şi nu s-au inhibat nici în faţa Portugaliei şi Ungariei. O victorie în faţa Angliei este una specială, fiindcă reprezentativa „trei lei” aliniază 11 jucători fantastici, însă Islanda are o echipă fantastică. Presa franceză a descântat cu o plăcere răutăcioasă şi umanistă, care o caracterizează, când e vorba de „succesele” echipei de peste Mânecă, întâlnirea respectivă. Ascensiunea islandeză, de ţinut minte, fusese anunţată din faza preliminariilor pentru Euro 2016. Era expresia râvnei şi transpiraţiei, trudei dacă vreţi, devotamentului pentru culorile ţării, deşi sună cam straniu pentru nu puţini, dar şi a mediocrităţii şi aplatizării valorilor din fotbalul european. Franţa şi Islanda nu au oferit un spectacol de ţinut minte, în pofida celor 7 goluri, câte nu se mai înscriseră într-o altă partidă, dar au polarizat atenţia. Vikingii, generoşi cu efortul, au alergat cât toată prima ligă a lui Răzvan Burleanu la un loc, dar au înţeles că e un scandal pentru fotbalul „mare” să se întâmple vreo minune. Ei şi-au mulţumit, cum spuneam, prin abnegaţie, proprii suporteri, între care s-a aflat şi noul preşedinte al ţării, recent ales, Gudni Johannsson (47 de ani), purtând tricoul echipei naţionale, pe Stade de France. În teren, islandezii au abandonat orice melancolie destructivă, deşi aveau ca adversari pe Olivier Giroud, Paul Pogba, Dimitri Payet, Antoine Griezmann, Laurent Koscielny. Cam asta a fost tot, deşi co-selecţionerii Lars Lagerback, suedez, diplomat în ştiinţe politice şi islandezul Heimir Hallgrimsson, medic stomatolog – stoici şi competenţi –, au reţinut multe observaţii tactice, de-a dreptul inoperante, acum, în faţa imensei simpatii populare de care s-au acoperit. Ţara cu o calitate a vieţii de invidiat, cu cei mai fericiţi oameni din lume, cu un fabulos venit pe cap de locuitor, cu mai mulţi vulcani decât fotbalişti profesionişti, cum a atras atenţia Gary Lineker, a arătat că este iubită de fiii ei. Islanda nu are reputaţia unei mari puteri sportive. A adunat de-a lungul timpului vreo patru medalii olimpice, dar niciuna din aur. Scriitorul şi poetul islandez Eirikur Orn Nordahl, într-un interviu pentru „Liberation” spunea că ţara sa produce artişti, scriitori, şi acum şi fotbalişti. Noi ştiam că, în general, are o grozavă industrie a procesării peştelui, cu pondere covârşitoare în PIB-ul naţional. La începutul anilor 2000 s-au făcut investiţii în noi terenuri pentru copii, care să poată fi folosite în tot timpul anului şi tenacitatea funciară a islandezilor se dovedeşte un atu în fotbal. Precum spiritul oltenesc, odinioară, prin părţile locului. La 37 de ani ai săi, cel mai mare fotbalist al acestei ţări, Eidur Gudjohnsen, care a trecut pe la Chelsea şi Barcelona, a evoluat doar 10 minute la actuala ediţie a Euro, în schimb şi-a încurajat în permanenţă coechipierii mai tineri. Marea surpriză: de la meci la meci, echipa s-a prezentat mai bine, cu încredere teribilă în propriile disponibilităţi. După handbal, fotbalul a devenit un miraj în rândul tinerilor, în cadrul unui program de combatere a depresiei, valorificându-se în contex o politică înţeleaptă a guvernului.