Este justiţia selectivă?

0
140

Fiat lux, pereat mundus: vechiul adagiu latin îşi declamă actualitatea astăzi parcă mai mult decât oricând. Fiindcă, dacă în societăţi aflate sub dictatură mecanismul ei de funcţionare era – şi este –iremediabil compromis, când nu de-a dreptul anulat prin convertirea legislaţiei la finalităţi cu totul străine spiritului ei, în democraţiile mai vechi ori mai noi, dictonul respectiv poate fi, deseori, compromis prin imixtiuni şi interpretări ad libitum. Şi mai precis spus, printr-un criteriu de selectivitate care îi transformă pe slujitorii legii nu de puţine ori într-un soi de „vânători de vrăjitoare”, cărora, sub presiunea unor presiuni acerbe, şi cu concursul linşajului mediatic, le pot cădea victime şi judecătorii, adică cei cărora le revine ultimul cuvânt.

Se afirmă cu o mare largheţe că independenţa justiţiei nu trebuie deranjată; se reacţionează, de prin ambientul acesteia, cu duritate contra celor care îşi îngăduie să-şi exprime îndoieli faţă de o speţă ori de o decizie. Şi nu e rău că se întâmplă aşa, dar nici nu e recomandabil să se ignore, sub pretextul unei necondiţionalităţi absolute, controlul societăţii civile, inclusiv al media, asupra unor excese ori erori, de vreme ce e omeneşte a greşi (humanus est…, tot străvechii latini o spun), iar justiţia e şi ea, asemenea societăţii înseşi, supuse greşelii. Subiectivismul poate tulbura câteodată chiar probe, oricât de indubitabile ar părea la prima vedere. Şi atunci când ai introdus în sistem, aşa cum se întâmplă acum la noi, adjuvanţi „legiferaţi” (?) precum denunţul şi/sau delaţiunea, se deschide o cale a abuzurilor cu consecinţe majore în actul de subminare a statului de drept şi a democraţiei.

Toate aceste preliminarii, pe care cineva s-ar grăbi să le taxeze drept vane consideraţii „teoretice”, nu sunt în realitate deloc gratuite, iar controversele ce se regăsesc, din ce în ce mai multe şi aplicat cazuistice, în mediul politic, public şi în cel jurnalistic devine un indiciu al actualităţii şi al legitimităţii dezbaterii.

Iar când e vorba de corupţie, lucrurile ating un grad de complexitate ce impune, din partea justiţiei, nu doar un profesionalism indubitabil – şi confirmat, validat într-un proces infailibil de recrutare şi de selectare a „operatorilor” legislaţiei – ci şi, la aceeaşi parametri, caractere puternice, cărora dreptatea să le devină un corolar existenţial suprem. Îndoieli că nu este aşa nu lipsesc, ba prisosesc, fie şi la o simplă evaluare a slabei calităţi a învăţământului superior de specialitate, în care improvizaţia a prevalat, dovada la îndemână constituind-o întinsa reţea de instituţii de profil, uneori prin târguşoare ce n-au excelat, în timp, nici prin vreun învăţământ liceal de anvergură.

Fapt e că există riscul major, cu semne tot mai iminente, ca actul de justiţie să urmeze  un mecanism de selectivitate la baza căruia să se afle postulate – monitorizante –  de natură politică. Nu spun că aşa este, o susţin însă prea mulţi, majoritatea de pe margine, dar chiar şi din interiorul sistemului. Şi într-o astfel de perspectiva „lumina” din dictonul titrat, care nu-i altceva decât sinonimul dreptăţii, în loc să strălucească liberă pentru toţi, şi-ar distribui nişte „licăriri” în funcţie de interese care, cu siguranţă, şubrezesc societatea, paralizând-o ori anesteziindu-i, parţial, cum se spune în medicină, organismul şi aşa slăbit.