„Educaţia este îmblânzirea unei flăcări, nu umplerea unui vas” (Socrate) – Nicolae Panea: „Această Universitate trebuie să devină una europeană”

O discuţie cu prof. univ. dr Nicolae Panea, decanul Facultăţii de Litere, din cadrul Universităţii din Craiova, de la egal la egal, este plină de riscuri. Asta ştiam. O precauţie exagerată din partea intervievatorilor ar fi impietat asupra cursivităţii dialogului. Un plus de tupeu ar fi fost ridicol. Aşa că ne-am pregătit asiduu ca pentru un examen, din respect pentru intervievat. Şi n-am regretat. Universitarul Nicolae Panea a răspuns în aceeaşi cadenţă, cu aceeaşi lumină a feţei, la întreg setul nostru de întrebări. N-am căutat “conflictul”, ci abordarea academică, pentru a înţelege cât mai clar mesajul. Cu un discurs argumentat, catifelat, fraged, logic, scutit de inerţii, ireproşabil stilistic, prof. univ. dr. Nicolae Panea ne-a făcut să regretăm epuizarea întrebărilor, din raţiuni de spaţiu tipografic. Şi dacă există oameni pe care îi poţi invidia pentru altitudinea intelectuală şi civică, domnia sa este unul dintre aceştia. De referinţă chiar.

Unul dintre puţinii antropologi culturali ai ţării

– Stimate domnule profesor Nicolae Panea, v-aţi înscris în competiţia pentru funcţia de rector, de pe poziţia de prorector pe care o ocupaţi din 2004. Aţi fost, pe rând, dacă nu ne înşelăm, cel mai tânăr decan şi cel mai tânăr prorector din Universitatea craioveană. Pe de altă parte, acoperiţi, de mai bine de două decenii, un sector al cercetării, cel al antropologiei culturale, care, în ciuda unei tradiţii disipate, în domenii să le spunem tangente cu acesta, reprezintă, în cultura noastră, o noutate care asumă şi o nedisimulată doză de provocare. V-aş ruga, întâi de toate, să ne evocaţi care au fost momentele decisive care v-au determinat să optaţi în favoarea unui domeniu al carierei ştiinţifice atât de particular.

– Când am intrat la Facultatea de Litere a Universităţii din Craiova, am vrut să fac comparatistică. Licenţa mea a fost în Literatură Comparată – romanul sud-american. Am găsit în Universitatea din Craiova un profesor extrem de devotat studentului, Aurelian Popescu, care a produs prima şi esenţiala deturnare a studentului Nicolae Panea. Omul acela mi-a vorbit cu o pasiune absolut divină despre ce înseamnă tradiţia, despre ce înseamnă satul românesc, despre ce înseamnă rădăcini, despre ce înseamnă, practic, cultura profundă a României. Astfel încât, în anul 1989, când regimul s-a schimbat în România şi Occidentul ne-a privit cu foarte mare deschidere şi cu foarte mare energie creatoare, Guvernul francez a trimis României 200 de burse şi una dintre acestea am obţinut-o eu. Singura condiţie era să optez pentru un domeniu pe care zona academică franceză putea să-l şcolarizeze. Atunci am luat această hotărâre decisivă de a-mi schimba specializarea, optând pentru antropologia culturală. Am urmat la Bordeaux un masterat în antropologie culturală, iar la Paris, la Muzeul de Artă şi Tradiţii Populare, o specializare în antropologie culturală, în anii ‘90, şi în felul acesta am venit în România ca unul dintre puţinii antropologi culturali cu diplomă ai ţării, la începutul schimbării României.

– Ştim că, în cadrul Şcolii doctorale craiovene, coordonaţi tematici subsumate antropologiei culturale şi, îndeosebi, consacrate câmpului investigativ al definirii şi redefinirii identităţii culturale în contextul globalizării deja în act. V-aţi ocupat, în studiile dumneavoastră care s-au bucurat de succes, atât în rândul specialiştilor, cât şi al publicului tânăr, de aspecte care, la o evaluare sumară, par îndepărtate, dacă nu chiar disjuncte, Cum apreciaţi că ar trebui evaluat, în perspectiva lumii de azi şi mai ales de mâine, raportul identitate – globalizare?

– Orice schimbare s-ar produce la nivelul societăţii, există un pilon care nu poate fi niciodată distrus: identitatea. Este o creaţie seculară, este o creaţie în care elemente de psihologie, de limbă, de mentalitate, de comportament, de cultură şi civilizaţie se integrează astfel încât să dea ceea ce se numeşte “buletinul cultural” al unei naţii, al unui popor, nu se poate şterge. Relaţia dintre globalism, globalitate şi identitate este o relaţie consonantă. Identitatea este cea care va crea profilul globalităţii, globalitatea nefiind în nici un caz o forţă care ar trebui să inhibe identitatea. Globalitate ar trebui să fie scena în care identităţile se pot manifesta plenar.

“În Atena manifestarea nemulţumirii se făcea prin tăcere, la noi se face vocal”

– Într-o lucrare cu titlul captivant “Zeii de asfalt”, apărută cu ceva vreme în urmă, aţi lăsat deoparte tradiţia etnofolclorică în care vă implicaserăţi şi aţi angajat discursul antropologic în decelarea unei structuri a urbanului, care, la noi, par a aparţine unei istorii recente, dacă nu chiar foarte recente. În ultimele săptămâni, am asistat cu toţii, nu fără oarecare surpriză, la fenomenul “pieţelor” revoltate. Nu încerc să vă atrag, aici şi acum spre zona politicului, ci fac apel la antenele dumneavoastră de antropolog cultural spre a încerca să ne definiţi fenomenul în perspectiva unei tipologii a urbanului de azi şi de mâine.

– Oarecum am renunţat la ceea ce se numeşte tradiţie. Azi avem două tipologii urbane în România: oraşul transilvănean – care are tradiţie ce vine din globul medieval central-european, şi oraşul extracarpatic – ce vine mai curând din târgul negustoresc balcanic. Poate cea mai fericită definiţie a oraşului extracarpatic ar fi o formă de secularizare a satului, a ceea ce referenţial este aruncat într-un alt câmp, relaţiile teoretic sunt cam aceleaşi. Acest fenomen foarte interesant la care asistăm, vocile publice în piaţă, fac două tipuri de bucle. O buclă să zicem culturală, foarte veche, care înseamnă reconfirmarea importanţei agorei. Este vorba de manifestarea esenţială a democraţiei, a forţei poporului. Singura problemă este că în Grecia antică, în special în Atena, manifestarea nemulţumirii se făcea prin tăcere, la noi se face vocal. A doua buclă care se creează este tocmai cu acea piaţă a satului în care toate lucrurile foarte importante se discutau în faţa bătrânilor, o gerontocraţie superioară foarte bine înţeleasă. În aceşti 20 de ani am învăţat să ne omorâm bătrânii, spre deosebire de sat, care i-a respectat întotdeauna, ei fiind depozitarii înţelepciunii şi experienţei… Această piaţă pe de-o parte îşi trage rădăcinile din ceea ce se numeşte tradiţie românească, iar pe de altă parte dintr-o tradiţie cultural europeană. Este o îmbinare minunată şi prin lucrul acesta este extrem de importantă. Din păcate, e neascultată, nebăgată în seamă.

“Un sistem educaţional bruiat nu va fi niciodată eficient”

– Nu-i un secret pentru nimeni că educaţia, în special învăţământul, traversează astăzi, la noi, o criză majoră ce ameninţă să şubrezească ori să compromită câteva temelii solide care s-au dezvoltat în ultimul secol şi jumătate, nu de puţine ori cu destule dificultăţi. Dumneavoastră, personal, credeţi în şansele actualei reforme a Educaţiei? Care ar fi principalele atuuri şi care eventualele disfuncţii ce-ar impune remedii, chiar şi în plan legislativ?

– Orice reformă este cerută de momente de schimbare. România trăieşte un moment de schimbare. Aceasta impune diverse legi care ar trebui să configureze, într-un fel sau altul, socialul ca să facă faţă viitorului. Una dintre cele mai importante este Legea Învăţământului. Este o lege, zic eu, nici proastă nici bună, este o lege contradictorie. Sunt elemente interesante şi de foarte bună calitate, sunt elemente interesante şi de foarte proastă calitate. Înainte de toate, vorbim despre filosofia ei deficitară, despre concepţia pe care ea ar trebui să o impună. Este o lege care impune trauma şi superficialitate. Ducând forma de şcolarizare foarte devreme la această “clasă zero” care găseşte societatea nepregătită din punct de vedere logistic şi transformând liceul din patru ani în trei ani, eu zic că această lege traumatizează la intrare şi superficializează la ieşire. Orizontul de schimbare pe care îl propune legea va fi făcut de tineri care au o educaţie discutabilă. Trei ani de liceu, după părerea mea, sunt insuficienţi. De asemenea, din punct de vedere tehnic sunt foarte multe lucruri care demonstrează că această lege a fost făcută neserios. Foarte multe echipe au lucrat, nu au avut o concepţie generală, au îmbinat elementele astfel încât ele de cele mai multe ori sunt neconcordante şi contradictorii. Aceste contradicţii nu pot face altceva decât să bruieze sistemul, iar un sistem bruiat nu va fi niciodată eficient.

– Există o evidentă demotivare a tinerilor pentru învăţătură: fireşte, există voci, autorizate sau nu, care disting între seturile de învăţare din trecut şi cele din ziua de astăzi, subsumate, acestea din urmă, erei gutenberghiene, a satului global, ca să folosim o metaforă de-acum faimoasă. Consideraţi că învăţământul de mâine va fi unul eminamente “virtual”, supus efectiv unor “reţele” informatice ori există posibilitatea revenirii la suportul “material” al cărţii?

– Este o întrebare foarte interesantă! Să-l cităm McLuhan (n.r. – Marshall McLuhan), pe care l-aţi amintit dumneavoastră cu „satul global”, aş face diferenţa între societatea americană, care este o societate tânără, ce s-a născut dinamic, în epoca post-luministă, cu ideea de fericire. Societatea europeană este una mult mai aşezată, în care straturile culturale sunt mult mai solide. De aceea freatica intelectuală europeană e mult mai importantă decât americană. Am observat că sistemul american propune un fel de învăţământ virtual, dar îl propune nu neapărat pentru că are o tehnologie avansată, ci pentru că sunt zone în care există metode de atragere a populaţiei în şcoală. În Europa nu vei crede niciodată în această virtualitate a învăţământului, pentru că presiunea tradiţiei e cu totul alta. Să nu uităm, universităţile s-au născut aici – bine, ele s-au născut, practic, în lumea arabă –, însă universităţile solide s-au născut aici, Europa libertăţilor e făcută în jurul universităţilor şi în jurul cărţii. Este, într-adevăr, la ora aceasta, în Europa, o nouă filosofie a superficializării învăţământului superior de mase, care aduce foarte mult cu modelul american. Dar, dincolo de toate acestea, vorbim de această presiune intelectuală a tradiţiei europene care a configurat continentul acesta. Sunt convins că, atât timp cât există licee în Italia şi Franţa care se numesc licee clasice, unde modelul nu este luat din America, ci este cel al renaşterii europene, deci un model care rezistă de 500 de ani, viitorul va arăta aşa cum aceste licee vor concura elegant.

– Bacalaureatul de anul trecut a reprezentat un experiment transformat, dincolo de controversele care l-au însoţit şi i-au urmat, într-un diagnostic drastic al procesului de învăţământ preuniversitar. Pentru învăţământul superior examenul respectiv ar fi trebuit, într-o logică normală, să conducă la un nivel mai bun al studenţilor. Din constatările dumneavoastră, s-a întâmplat acest lucru? Şi, pe cale de consecinţă, apreciaţi că se impune în chip necesar un alt tip de exigenţă în actul de accedere a tinerilor la facultate? Cu alte cuvinte, revenirea la examenul de admitere consacrat, de tradiţie, ar reprezenta o soluţie?

– Eu cred că da. Am observat de 10 ani o continuă descreştere a calităţii învăţării celor care vin din liceu. Să nu se înţeleagă că aş da vina pe colegii mei din şcolile generale şi din licee. Este pur şi simplu un orizont social al superficialităţii care presează, care virusează practic tot. Trebuie luate măsuri împotriva acestei superficializări, care este un fel de boală a societăţii româneşti la ora aceasta şi care roade instituţiile care oricum sunt slabe, nevaccinate, trecând dintr-un tip de regim în alt tip de regim. Aceste instituţii trebuie substanţial încurajate şi nu prin forme poliţieneşti, pentru că succesul, rigoarea bacalaureatului de anul trecut se datorează măsurilor poliţieneşti, nu măsurilor de substanţă. După părerea mea, nimic nu s-a schimbat, s-a pus puţină ordine în sistem şi atâta tot. Trebuie gândit foarte bine ce trebuie să facă profesorul de liceu. De asemenea, ierarhizarea unor licee, formule de bacalaureat extrem de solide, admitere la facultate. Dacă se renunţă la admiterea la facultate, atunci să fim foarte siguri că produsul pe care liceul îl dă este unul foarte verificat. Nu sunt toate şcolile la fel. Noi, cei din facultăţi, suntem obligaţi să luăm toate şcolile la fel şi să facem o ierarhie în raport de ceea ce produc ele. Este relativ fals. Ne putem da seama de copii care vin cu nota 10 şi care, din punct de vedere intelectual, sunt goi.

“Educaţia mea mă obligă să lucrez în echipă”

– Revenind la competiţia în derulare în această lună în Universitatea craioveană, ce anume consideraţi că vă recomandă, în plus, faţă de ceilalţi candidaţi, pentru misiunea de rector? Care vă sunt atuurile şi, desigur, care ar fi, în linii generale, punctele esenţiale ale unui management ce se anunţă deloc uşor în contextul unei reforme controversate, în opinia unora din branşă şi nu numai?

– În primul rând, cred că experienţa. Chiar dumneavoastră aţi început acest interviu referindu-vă la experienţa mea. Am fost, pe rând, prodecan al Facultăţii de Litere, decan al Facultăţii de Litere, prorector cu învăţământul al Universităţii din Craiova, prorector cu relaţii internaţionale al Universităţii din Craiova. Din punctul acesta de vedere, cred că am cea mai vastă experienţă managerială dintre cei care concurează pentru postul de rector în luna aceasta. Am în spate susţinerea facultăţii celei mai numeroase din Universitatea din Craiova şi anume Facultatea de Litere. De asemenea, una dintre facultăţile foarte complicate din punctul de vedere al profilului său administrativ – domenii ştiinţifice diferite, complicate, sensibile. A opta pentru filologie într-o societate cum este cea românească este o opţiune dramatică. Trebuie să gestionezi foarte inteligent resursele şi gândirea handicapată a unora care cred că filologul este un poet. Filologul gândeşte foarte profund o cultură şi asta ne defineşte înainte de orice. La facultatea aceasta avem domeniul artistic, domeniul ştiinţelor sociale, comunicare şi relaţiile publice şi foarte multe dintre aceste domenii au fost dezvoltate de mine când eram decan. Este vorba despre informaţia care vine din contactul direct pe care l-am avut cu mediile universitare europene, cunosc foarte multe modele de organizări universitare.

– De pe poziţia de prorector pe durata a două mandate, dacă veţi întruni sufragiile electorilor, miza dvs., în calitate de rector, va fi una de continuitate ori de schimbare? Ce rol consideraţi că va avea, în unele condiţii, activitatea în echipă, din moment ce, potrivit noilor criterii legiuitoare, rectorul, ca for instituţional (senat, decanate, etc.), va desemna, în final, chiar o echipă ce-şi va asuma responsabilitatea actului de instrucţie şi de educaţie al Universităţii?

– Cultura mea, educaţia mea mă obligă să lucrez în echipă. A lucra în echipă pentru mine este un fel natural de a fi şi am demonstrat lucrul acesta de fiecare dată când am fost pus într-o funcţie decizională. Pentru simplu fapt că sunt de părere că este mult mai eficient, cred, din punctul de vedere al politeţii sociale, că această formă socială reprezintă un dialog între indivizi şi, mai ales, o punere în valoare a celuilalt. Respectul faţă de celălalt ar trebui să primeze într-o universitate, eleganţa comportamentului ar trebui, de asemenea, să fie politica supremă într-o universitate. Din punctul acesta de vedere, cred că eu am demonstrat de-a lungul vremii aptitudini reale şi nu metafore referitoare la acest lucru. Eu cred că această universitate, în contextul globalizării, trebuie să devină o universitate europeană şi filosofia mea converge spre această formă de restructurare şi regândire a Universităţii din Craiova, pentru că Europa nu mai gândeşte în termeni de graniţă.

Experienţă profesională

2008-prezent – prorector relaţii internaţionale

2004-2008 – protector învăţământ, perfecţionare

2000-2004 – decan Facultatea de Litere

1996-2000 – prodecan Facultatea de Litere

• 2010 – conducere doctorat în filologie;
• 2007 – profesor invitat la Universita degli studi din Torino, Italia;
• 2002 – profesor invitat la Columbia University, New York;
• 2000 – stagiu PHARE de pregătire în management academic în Germania;
• 1995 – diplomă de doctor în Filologie cu teza “Folclorul ca formă de arheologie spirituală”;
• 1992 – diplomă de master în antropologie culturală şi socială a Universităţii Bordeaux III cu teza “Le rituel funéraire chez les Roumains”;
• 1991-1992 cursuri de specializare în antropologie a tradiţiilor la Universitatea din Bordeaux şi la Muzeul de Arte şi Tradiţii Populare din Paris;
• 1982-1986 – Facultatea de Litere din Craiova, specializarea Franceză-Română;
• 1976-1980 – Liceul “Elena Cuza”, Craiova.

Recunoaşterea prestigiului

• Redactor-şef al revistei “Sufletul oltenesc – serie nouă”, Craiova 1991-2000;
• Membru în colectivul de redacţie al revistei “Symposia” (prof. dr. Nicolae Constantinescu, prof. dr. Sabina Ispas, prof. dr. Toader Nicoară), Craiova;
• Membru al Societăţii de Etnologie din România;
• Membru al Societăţii Internaţionale de Etnologie şi Folclor – Comisia de Baladă;
• Membru al Uniunii Scriitorilor din România;
• Membru în comitetul ştiinţific al revistei “Quaderni di studii italieni e romeni” (director Marco-Cugno), Torino;
• Membru al Societăţii de Tracologie;
• Membru în comitetul ştiinţific al Revistei de Etnografie şi Folclor a Academiei Române;
• Membru în Comisia Guvernamentală de Patrimoniu.

Interviu realizat de ALINA DRĂGHICI şi MIRCEA CANŢĂR