Şi la urma urmei ce anume mai era de demonstrat? Ce anume nu ştiam cu toţii încât ne pregătim, ca la cine ştie ce premieră absolută, seară de seară, în faţa sticlelor translucide ale televizoarelor, spre a urmări, cu un interes de tot absurdul nişte presupuse revelaţii sub pojghiţa cărora zac fapte şi nume de un grotesc oribil şi pe care le ştiam cu toţii de ani buni? Ce ne mai poate surprinde la o clasă politică decretată, chiar şi din interior şi cu atâta frenezie, drept o adunătură de indivizi puşi pe căpătuială, repetenţi cultural, hrănindu-se din delaţiuni şi din trădări? În dispreţul celor mai elementare norme de morală, tineri şi bătrâni, crescuţi în cercurile interlope ce împânzesc Ţara de la un capăt la altul, ei, politicienii de toate culorile, pentru care până şi nuanţele şi-au pierdut ultima brumă de importanţă, zburdă voioşi în spaţiul atât de permisiv al unui capitalism decretat, în programe ticluite ad hoc, ultima formă a unei religii seculare al cărei demiurg este Banul.
Bolnav, cum mă găsesc, de lehamitita pe care numai în ultimii ani ai „domniei” lui Adrian Năstase o mai trăisem, îmi refuz pe cât îmi mai e îngăduit, acest spectacol jegos intersectat, de la un capăt la altul, de abominabile dezvăluiri. În ele sunt aruncaţi, după criteriile mai mult ori mai puţin ascunse ale jocului alternanţei la Putere, protagonişti ori simpli figuranţi, şefi ori aspiranţi de şefi de partide, lideri autolivraţi ca atare ori susţinuţi cu o libidinoasă fervoare de grupul de amici aliniaţi exemplar la comandă până în ajunul trădării ce-i va arunca într-o barcă mai profitabilă.
Vinovaţi? Fără îndoială. Dar ei singuri? Noi unde-am fost? – iată o întrebare care, ocolită în anii tulburi de după decembrie `89, capătă, acum, într-un alt context, o semnificaţie infinit mai mare. Fiindcă dacă atunci, ieşirea la lumină ne-a putut orbi printr-o strălucire pe care nici n-o mai visam şi pentru care nu eram deloc pregătiţi, astăzi, la mai bine de un sfert de veac, indiferenţa complice n-ar trebui să ne-o mai permitem.
Hoţia la drumul mare a dus la distrugerea unui patrimoniu care nu era, cum se mai crede încă din prostie, al fostului dictator, nici al fostului regim, ci al unor generaţii, părinţi şi bunici, ce şi-au cheltuit energiile ca să lase ceva în urma lor. Şi de toate cele construite cu sudoare şi sânge, uneori chiar cu preţul unor vieţi, s-a ales praful şi pulberea. Unele au sfârşit în mâinile lungi şi murdare ale unor şmecheri, hingheri cu state mai vechi ori autopropulsaţi de prin ungherele în care pândeau prăbuşirea, vânând afaceri în trocul unor chilipiruri ivite în marea buimăceală postdecembristă. Cu altele şi-au făcut plinul, pe sume ridicule, tot cu complicitatea aceloraşi şmecheri, ori al unor întregi instituţii structurate tot pe criterii de gaşcă, afacerişti din afară, multinaţionali, profitând de o legislaţie adaptată, în numele unor false reforme, mereu în contul înstrăinării şi mai niciodată în beneficiul Ţării şi al cetăţenilor ei.
Iar în acea vâltoare a cursei nebune de căpătuială, toate fărădelegile ce se clamează acum s-au petrecut sub ochii noştri devenindu-le cu toţii complici, prin tăcere şi, mai ales, prin neimplicare. Corupţia a devenit sistemică, dar asta înseamnă că sistemul însuşi i-a fost mediul propice. Asistăm ca la un spectacol de tragi-comedie la dezvăluirile din ultimul timp, setaţi de larma cătuşelor şi foşnetul camerelor de filmat îngrămădite la porţile unor palate ale corifeilor unei noi şi hrăpăreţe burghezii.
Nimic nu mai era de demonstrat, fiindcă totul ne era şi ne este atât de bine cunoscut. Nu era nevoie de jocul pervers al delaţiunilor ivite din tranşeele insalubre ale unei armate de profitori distribuiţi în regimente de asalt asupra a ceea ce a mai rămas din avuţia Ţării în curs de lichidare.
