Macron presimte că poate relansa diplomaţia franeză!

„Eu nu pot face concesii unilaterale”, i-ar fi spus Emmanuel Macron premierului britanic, Theresa May, în cursul discursului de la fortul Bregancon – reşedinţa prezidenţială de vară, aflată la Marea Mediterană – vineri după-amiază. Theresa May şi-a scurtat vacanţa în regiunea lacurilor italiene, pentru a pleda cauza noului plan Brexit de care depinde viitorul său politic. Într-un interval de 10 zile, o bună parte din guvernul britanic a defilat prin Paris şi alte capitale europene. Miniştrii comerţului, finanţelor, Brexit, afacerilor externe, toţi au dezvoltat aceaşi retorică „No Deal” (absenţa acordului) în absenţa susţinerii compromisurilor rezonabile ale doamnei May, cu consecinţe catastrofale „pentru părţi”. În Donwning Street, cancelarul german Angela Merkel este considerat mult mai deschis, în timp ce Emmanuel Macron este văzut ca o piatră tare. Vineri, Theresa May se întreţinuse cu preşedintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker. Ea propune de fapt o cvasimenţinere în piaţa unică de bunuri, ca rezolvare la problema Irlandei, şi netransferul serviciilor financiare – esenţiale pentru britanici – pe continent. Planul ar fi fost acceptat, se spune, de Michel Barnier, francezul desemnat de cei 27, pentru negocierea pe Brexit, care refuză ideea scindării pieţei unice. În acrobaţia sa Theresa May are nevoie imperativă de susţinerea europeană, pentru supravieţuire în faţa unui atac din toate părţile. La 20 septembrie a.c. la Salzburg, în Austria, în cursului unui summit special, va pune în joc chestiunile de securitate, domeniu în care britanicii au cele mai bune atuuri (capacitate poliţienească, militară şi la nivel de servicii de informaţii). În octombrie a.c. o aşteaptă însă congresul conservatorilor de la Birmingham, la care va înfrunta eurofobii din partid, care o acuză de „trădarea Brexit”. Într-un asemenea context delicat, preşedintele francez Emmanuel Macron presimte că poate deveni un actor mult mai vizibil pe scena diplomatică europeană, decât Angela Merkel, după ani de declin ai diplomaţiei franceze. Practic de la veto-ul spectaculos al lui Jacques Chirac la o rezoluţie a Naţiunilor Unite privind intervenţia anglo-americană, în Irak, în 2003, Franţa nu a mai fost decât în umbră sau împotmolită în erori, precum războiului din Libia în 2011, în care Nicolas Sarkozy şi-a asumat întreaga responsabilitate. Din motive de acum decriptate. Succesorul acestuia, Francois Hollande, în absenţa unei viziuni clare, a putut fi bănuit doar de o ipotetică coordonare europeană. Şi a venit momentul: Emmanuel Macron pune arta negocierii în serviciul interesului naţional şi pare că ştie ce vrea.