Pagini din Jurnalul brazilian II

0
307

Fireşte, după un scurt moment de tăcere, Patricia aleargă spre barul apropiat şi revine cu altă cafea, de data aceasta într-o ceaşcă splendidă, ieşim pe o terasă, ştiută de ei, acolo unde, cu geamantanul aşezat de Andrea undeva într-un colţ, îmi savurez lichidul şi, mai ales, ţigara al cărei gust îl simţeam în tot organismul de mai bine de zece ceasuri…

„Adesso, stai bene, Giorgio, vero?”, mă apostrofează Andrea, ca un fel de probă în plus că, uite, mă cunoaşte destul de bine şi că, aşa cum avea să mi se confirme şi ulterior, avusese grijă să-mi pregătească şi alte surprize, prelucrând-o şi pe Patricia în acest sens.

Pe Patricia o cunoscusem prin el, la un alt congres în Italia când, noaptea târziu, fusesem chemat la recepţia hotelului şi, apoi, cu ei doi, ne dusesem la o bodegă unde-am rămas până spre dimineaţă ca să punem la punct proiectul unui centru de studii luso-italo-brazilian, în care, fireşte, depindea numai de mine, ar fi trebuit să implice şi cultura română. Apoi, cum atunci erau doar prieteni, el asistent de limbă şi literatură portugheză la Universitatea Tor Vergata din Roma, adus acolo de NelloAviella, prietenul lui Marcoşi al meu, au plecat la Pescara să definitiveze acel proiect pe calculator şi să ne vedem, a doua zi, la Penne, pentru a-l discuta împreună.

Doi tineri frumoşişiinteligenţi, cultivaţi, ambii de familii bune, cu educaţieşi vederi foarte largi; era o bucurie să-i ştii lângă tine, curioşi să afle cât mai multe despre ce-ai mai scris şi ce gândeşti. Nu ştiam atunci că Patricia era căsătorită, în Brazilia, la Rio, unde absolvise studiile universitare şi fusese studenta lui Marco(…). Prietenia nu se divide. Şi nu se compară. O relaţie cu cineva îşi are unicitatea ei. Ei îmi sunt dragi, sunt prietenii mei mai tineri, cu ambiţiişi elanuri pe care eu nu prea le mai am şi, la urma urmei, sunt aici datorită lor care, bănuiam şi aveam să-mi dau seamă, făcuseră eforturi uriaşe ca să-mi asigure această lungă călătorie şi acest sejur.

Ceea ce s-ar putea numi „aventura braziliană” a meaîşi urma, deci, calea. Zdrobit de oboseală – însă nu era nimic nou în asta, făcea deja parte din felul meu de a mă deplasa şi de a înfrunta astfel de evenimente din propriul destin -, urc în maşina lor şi ne îndreptăm spre Sao Paolo, spre micul apartament al Paolei, sora mai mică a Patriciei, lăsat liber pentru o noapte tocmai pentru mine.

Întâlnirea cu metropola e aiuritoare: o lume, cea braziliană, pe care o bănuiam doar din lecturi şi din nu ştiu ce imagerietelevizivă, m-a întâmpinat cu toată acea zarvă asurzitoare, la propriu, dacă ar fi să evoc aici numai miile de motociclete viu şi haios colorate de pe care urlau ritmuri de samba şi de rock de pe nişte boxe uriaşeataşate ingenios te miri unde. Da, îmi spun, asta e Brazilia, a sambei şi a exuberanţei, căreia, peste doar câteva zile, asociindu-i mizeria stradală, aveam să-i ataşezşi ceva din meleagurile mele natale.

Traficul e infernal şi parcă altfel decât cel de la Roma ori din alt oraş italian: dezordonat, aiurea, tasat de intersecţiile unor bulevarde impunătoare şi străzi mici şi scurte. Din afară, mă sfidau blocuri tip „zgârie nori” şi, repede, realizez că peisajul trebuie să aibă ceva din metropolele americane. Patricia îmi confirmă: „Suntem în Brazilia …americanizată, aici, în Sud şi vei avea ocazia să te convingi…”

După câteva încercări ratate (îmi confirmă că nu cunoaşte bine locaţia!), Andrea reuşeşte să ne ducă într-un locşor de parcare, din care, la câţiva metri doar, reuşim să urcăm într-un lift, de la un al doilea subsol, şi …ajungem în faţa unei uşi. E apartamentul Paolei, recent cumpărat şi încă neamenajat definitiv, în care voi dormi. Sunt, cred, vreo trei camere, cochete, dar mici, o sufragerie cu mobile aruncate alandala, un dormitor unde se află un pat pe care n-am timp să-l inspectez încă. Fac un duş, apoi Patricia mă presează să mă schimb şi să mergem fiindcă a sunat Nello, care ne-a invitat la un restaurant tipic brazilian. „E’ Nelloche ti vuole come ospite”, mă avertizează Patricia.

NelloAviella, cum spuneam mai sus, e profesor de portugheză la universitatea romană „Tor Vergata”, un „brazilolog”, nu doar recunoscut şi prestigios, dar extrem de patetic şipătimaş, un adevărat ambasador extraordinar al acestei ţărişi al culturii ei; cunoscător din interior şi din intimitate al istoriei şi al culturii braziliene, n-a scris prea multe cărţi, nici nu se consideră un savant, e un pedagog însă excelent, care-a reuşit să formeze multe generaţii de tineri intelectuali italieni ce-au făcut, ulterior, o pasiune pentru limba portugheză şi pentru culturile din spaţiul acesteia. Lui Nello îi datorez prietenia cu Marco. L-am întâlnit de câteva ori în Italia, niciodată la Roma, unde locuieşteşi unde m-a invitat de atâtea ori. Ştiam că fusese căsătorit, că are o fată, trecută de vârsta studenţiei. Alte detalii, nu. Niciodată nu m-a interesat ceva din viaţa privată a cuiva, chiar prieten, în afară de ceea ce mi s-a spus. Îmi prezentase, la ultima noastră întâlnire, în Italia, pe Elena, „jurnalistă”, mi-a zis, şi, în plus, „ilmioamore, Giorgio”, se vedea cât era de îndrăgostit. Acum, ştiam deja dintr-un e-mail, că Elena îi devenise soţie. De câteva luni, iar Andrea şi Patricia se căsătoriseră cu doar două săptămâni înaintea de sosirea mea. Ca să vezi! Ce stranie e viaţa, uneori.

Acum, ajungem relativ repede în plin centru, la Sao Paolo, şi, pe o stradă superaglomerată, plină de terase şi de spaţii de trotuare ocupate cu mese, iată-l pe Nello, cu Elena făcându-mi bucuros cu mâna, aşteptându-ne pe trotuar în faţa unei mese. Îmi explică de parcă şi-ar fi dorit să nu fi aflat încă nimic din tainele Braziliei – şi asta mai ales fiindcă-mi promisese că el va fi acela care mă va iniţia cândva în aceste taine – că, aici, în metropolele braziliene trebuie să faci coadă de cele mai multe ori la câte un restaurant pentru un loc mai bun. Observ însă că restaurantele nu sunt închise, ci nişte terase. Aşa sunt cele mai multe, mai ales aici, mai în sud – la Rio e altfel şi vei vedea (ştiam că Rio e „altceva, doar era cetatea sa ideală, din visa şi din realitate – deşi am uitat un detaliu, nelipsit de semnificaţie: eram în 20 august, ziua sosirii mele la Sao Paolo, şi ne aflam spre sfârşitul iernii; la telefon, îi cerusem, cu o săptămână înainte de plecarea din Craiova, să-mi sugereze ce haine să-mi iau pentru iarna lor şi întrebarea rămăsese oarecum suspendată, ca dinspre un …european: „Ia-ţişi tu ce vrei, acum, aici, la Sao Paolo, sunt 28 de grade….”; greşisem, fireşte, pregătindu-mă ca pentru vară. Acum, pe la 9 seara, începuse să-mi fie frig, iar Nello m-a introdus la perete, adică cu faţa spre trotuar, dedesubtul unui fel de reşou, atârnat deasupra, din care cobora, direct peste mine, un aer cald. Mi-am dat seama că voi plăti acest lux şiaşa a fost.

În sfârşit, comandăm, Nelloîşi luase în primire rolul său de Virgiliu şi a trebuit să mănânc tot felul de ciudăţenii, salate şi carne. Am conchis însă repede, spre bucuria Patriciei, că toate au gustul legumelor şi al cărnurilor de acasă, de la mine, ce-i drept mai de demult, şi cred că nu mă înşelam.