Un Horaţiu Buzatu… meditativ

Domnul Horaţiu Buzatu, până mai deunăzi un politician cât de cât vizibil pe scena politică doljeană, fost parlamentar liberal, om de afaceri de succes, şi-a lansat la Târgul Gaudeamus cartea „A venit circul şi nu mai pleacă” (Ed. Aius, 2012). O culegere de tablete, unele interesante, altele banale, îngrijite stilistic, care îl prezintă pe prea pătimaşul, uneori, autor, în momentele sale de reflecţie. Nu rareori superficiale. Unul dintre co-referenţii volumului îl defineşte, fără a greşi, pe Horaţiu Buzatu drept „un politician atipic”, sintagmă generoasă altfel, fiindcă, de fapt, Horaţiu Buzatu în tabletele sale ne încredinţează că e „un paria” pentru liberalii doljeni, în frunte cu deputatul Mihai Voicu, un critic necruţător al pedeliştilor, pesediştilor şi care or mai fi. Câteva tablete („La mulţi ani Majestate”; „Ultima soluţie: regele Mihai”; „Monarhie sau republică”; „Băsescu şi regalitatea”), firav argumentate, îl legitimează, prin afecţiune, ca monarhist, probabil din convingerea că e de bon-ton să te proclami astfel. În rest, opiniile unui politician tern, lipsit de umor, dar şi de îndoieli, totul cuplat unui bun-simţ conjunctural. Horaţiu Buzatu pare o persoană paradoxală, care pozează ca „aristocrat non-conformist”, dar te încurcă literalmente după ce îi lecturezi sumara autobiografie, care „nu bate” la calculul aritmetic cu justificările sale. De pildă, dacă este născut în 1961, în Craiova, şi termină liceul „Nicolae Titulescu”, dar nu intră „din prima” la Arhitectură, ci abia în 1982, la 21 de ani, înseamnă atunci că n-a lucrat doar „vreun an” la Electroputere, cum mărturiseşte, ci poate doi, dacă nu trei, asta în situaţia fericită a scutirii de efectuarea stagiului militar. „Îmi pare rău că după absolvire nu am apucat să lucrez ca arhitect”, ne mai înştiinţează Horaţiu Buzatu. Păi, câţi ani a zăbovit, atunci, prin facultate, că din momentul admiterii şi până în 1990 sunt vreo opt ani. Dar detaliile sunt lipsite de relevanţă. Mai ales că în zilele noastre fiecare îşi ornează cum doreşte propriul CV. Dacă admitem, fiindcă nimic nu ne împiedică, să-l considerăm „un neînţeles”, sau o persoană care trăieşte în plină ficţiune, atunci îi putem cauţiona şi clişeele de tipul „a venit ziua alegerilor: 20 mai! Ce nenorocire, FSN-ul a câştigat alegerile… în forţă, fără echivoc, prin hoţie, dispreţuind tendinţele”. Bla, bla, bla cu duminica orbului şi Iliescu-preşedinte, Roman-prim-ministru. La cota de simpatie veritabilă a lui Ion Iliescu (evidentă şi la 82 de ani) din acel moment, mi-e teamă că ar fi câştigat alegerile prezidenţiale şi dacă ar fi cerut imperativ să nu fie votat. Dar asta este o altă poveste. Cât priveşte liberalismul, Horaţiu Buzatu lasă impresia că nu înţelege mare lucru, şi nu e singurul, convins fiind că este o dogmă ideologică opusă socialismului. Teoriile sunt la fel de bezmetice ca şi sfaturile concrete. Există în tabletele sale, unele searbede, de-a dreptul, una picantă, care descrie „o şedinţă din decembrie 2009” a liberalilor doljeni, după toate aparenţele în prezenţa lui Crin Antonescu, în care Horaţiu Buzatu a fost tocat mărunt, precum pătruinjelul pentru ciorbă. „Victima” îl remarcă, totuşi, pe Emil Ştefârţă, care a punctat pe i: „Terminaţi bă cu prostiile! Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu s-a prăbuşit scena cu noi toţi, că se suiseră de două ori mai mulţi oameni decât putea ea duce”. Molfăind chinina resentimentelor fruste, cuprins de o indispoziţie fără evoluţie, Horaţiu Buzatu se arată indignat de „circul care nu mai pleacă”. Cu astfel de oameni politici ar fi şi păcat. Aceasta e singura concluzie la o lectură detaşată.