Mai sunt doar patru zile până duminică, 8 decembrie, zi în care o mare parte a italienilor, dacă nu toţi, aşteaptă deznodământul competiţiei alegerii prin vot a viitorului şef al Partidului Democrat, cea mai importantă formaţiune a stângii italiene. Este a treia oară în decursul ultimilor ani când sub presiuni de la bază se apelează la acest lung, obositor şi costisitor proces alla americana, dar pe care mai toţi analiştii şi politologii peninsulari îl consideră necesar, fie şi pe post de contrapoziţie la dreapta (acum divizată), cu un cârmaci unic, Berlusconi, travestit, el însuşi, ba în… Napoleon, ba în „amicul” Vladimir (Putin), ba în vreun satrap oriental ori african.
Pe ultima sută de metri, în competiţie au rămas trei pedişti: Matteo Renzi, actualul primar al Florenţei, Pippo Civati (parlamentar) şi Gianni Cuperlo, un intelectual din tabăra „marginală”, populată de foste glorii mai mult ori mai puţin „roşii” ale Italiei lui Gramsci. Şi a lui Berlinguer.
În afara calendarului stângii, câştigătoare, la mustaţă, a scrutinului parlamentar din februarie trecut, evenimentul a survenit în urma eşecului fostului secretar Pier Luigi Bersani, el însuşi câştigător al partidei de anul trecut, în faţa aceluiaşi primar al oraşului lui Dante şi al lui Michelangelo, de a forma un guvern, după ultimele alegeri.
I-am urmărit, aproape trei ore, în TV, la o confruntare faţă în faţă, cu public şi, oricât de neutru te-ai putea simţi, e dificil să nu simţi o cotă considerabilă de participare, emotivă şi raţională, în astfel de momente, faste, ale politicii de azi oriunde ar avea loc.
Întâi de toate, toţi trei sunt tineri, sub patruzeci de ani: n-au, aşadar, schelete în dulapuri, n-au cunoscut nici subteranele „luptei de clasă” din anii de plumb ai Italiei lui Andreotti, lui Aldo Moro ori a lui Bettino Craxi, n-au fost protagonişti nici ai oarbelor bătălii intestinale ale stângii lui Massimo D’Alema ori a lui Walter Veltroni, erau adolescenţi la prăbuşirea guvernului condus de Romano Prodi din vina comunistului Bertinotti, atunci preşedinte al Camerei Deputaţilor. A fost, acela, momentul pe care unii ideologi nu pregetă să-l considere funebru pentru ce-a urmat în Italia intrată sub steaua magnatului mediatic din Arcore, trimis astăzi, judiciar, să… spele podelele în vreun ospiciu de caritate.
I-am urmărit, spuneam, cu interesul şi aproape fascinaţia cu care urmăreşti o partidă de fotbal, într-o ţară în care fotbalul surclasează, prin patimă şi audienţă, chiar şi Vaticanul: inteligenţi, cultivaţi, elocvenţi cu toţii, individualizaţi, fiecare, în funcţie de parcurs şi de contextul biografic şi nu numai, din care provine. Confruntarea, atent condusă şi monitorizată, cu întrebări exacte şi cu o grilă de validare a răspunsurilor bine pusă la punct, ba chiar şi cu un aplauzometru, menit a le determina gradul de simpatie din sala arhiplină, a căpătat astfel toate atributele unui eveniment major.
Indiferent cine va câştiga (însă toate pronosticurile şi rezultatele din sondaje îl indică pe Matteo Renzi drept învingător), orizontul de aşteptare al Italiei social-democrate nu poate fi decât tonifiant. Întâi de toate, fiindcă nicio schimbare de modă veche, prin rotire la vârf, nu mai era şi nu mai e posibilă; apoi, fiindcă, imediat după consumarea evenimentului, probabil chiar marţi, 10 decembrie, actualul premier, Enrico Letta, va trebui, după consultări cu Preşedintele Napolitano, să revină în Parlament spre a cere un nou vot de încredere. Iar dintre cei trei, doar unul singur, Pippo Civati, nu ar susţine, ca şef al PD, actualul executiv. Ce-i drept, nici pronosticatul câştigător, Matteo Renzi, nu e un susţinător necondiţionat al lui Letta şi al guvernării sale. Dimpotrivă, aşa cum declara chiar duminică, la Venezia, într-una din multele locaţii ale „caravanei” sale electorale, are pregătite trei condiţii pentru o continuitate a lui Letta şi a executivului său. Şi asta, ignorând pe faţă orice pretenţii ale celorlalte forţe, inclusiv ale grupului lui Angelino Alfano, ex-pupilul răzvrătit al lui Berlusconi.
El declara că partidul său îşi propune să dea Italiei un cuvânt straniu, speranţa, insistând că în politică ar trebui să se încheie vremea clevetelilor, a retoricii şi a jocului de-a politica fără rezultate şi fără fermitatea lucrului făcut.
Ce va fi, va fi, vorba unui cântec celebru. Însă nu-mi pot reprima gândul că astfel de competiţii ar trebui preluate şi testate în toate partidele, de peste tot, dar mai ales de la noi. Ar dispărea, astfel, cel puţin practicile „curat-murdare” ale liderilor impuşi ori auto-impuşi şi, ca atare, dacă nu mici şi nepârguiţi dictatori, măcar cu orgolii în autodotare ce dau impresia scabroasă a unor vechili pe o moşie care nu le aparţine.
