Emmanuel Macron şi planul B!

Când, în seara zilei de 26 mai a.c., lista de candidaţi al LREM venea pe locul doi, la alegerile euro-parlamentare, după Adunarea Naţională (ex FN) a Marinei Le Pen, şansele preşedintelui francez, Emmanuel Macron de a face cărţile, cum se spune, în jocurile pentru principalele funcţii, la nivelul UE, păreau năruite. Ca şi dorinţa sa de a construi un grup progresist-liberal, pe structura ex-ALDE, cu rol de pivot într-o viitoare „amenajare” parlamentară, care să conteze efectiv la împărţirea funcţiilor de decizie. N-a lucrat „rău”, dovadă că a reuşit respingerea principiului de „spitzenkandidaten” şi concomitent scoaterea din discuţie a lui Manfred Weber, oferta PPE, lipsit de anvergura necesară pentru funcţia de preşedinte al Comisiei Europene. A lăsat, în schimb, impresia că nu ar avea obiecţii majore la candidatura olandezului Frans Timmermans, venit din partea socialiştilor europeni, deşi avea cunoştinţă că în culise, grupul de la Vişegrad (Ungaria, Cehia, Polonia, Slovacia) îi pregătesc lovitura, prin alăturarea Italiei şi, se spune, mai discret, a Croaţiei şi Letoniei. A lăsat, impasibil, să se rostogolească în spaţiul public numele francezului Michel Barnier, fostul negociator UE pe Brexit, tot din partea PPE, şi a pregătit cu tact, planul B, după discuţii „de tatonare” cu cancelarul Angela Merkel, departe de aplombul de odinioară, în marja G20 de la Osaka, dar oricum… Angela Merkel. Marţi seara, fumul alb a fost zărit la Parlamentul din Strasbourg, după infructuoasele negocieri anterioare de la Bruxelles, cu omologii din „cele 27”. Desemnarea succesorului lui Jean Claude Juncker a fost consecinţa aplicării inspirate a planului B, avut în vedere încă de la summit-ul de la Sibiu din 28 mai a.c.. Nici social-democratul Frans Timmermans, nici francezul Michel Barnier din partea PPE. Şi, spre satisfacţia Angelei Merkel, o apropiată a acesteia, Ursula von der Leyer, ministrul german al Apărării, o femeie puternică, bine pregătită, aptă să devină preşedinta Comisiei Europene. A exersat responsabilităţi ministeriale în ţara sa. O mişcare inteligentă, care a dat satisfacţia de rigoare cancelarului Angela Merkel. Dar Emmanuel Macron a mers mai departe, propunând „un pachet compact” de funcţii: franţuzoaica Christine Lagarde, directorul executiv al FMI, pentru preşedinţia BCI, şi premierul belgian Charles Michel ca succesor al lui Donald Tusk la Consiliul European. Singurul bemol: niciun reprezentat al ţărilor din Estul Europei, pentru echilibrul geografic ş.a.m.d. S-a vorbit la un moment dat de Serghei Stanishev, la preşedinţia Parlamentului European, pentru o jumătate de mandat. Rămânea însă „în afară” Italia, care avusese pe Antonio Tajani ca preşedinte al PE, Federica Mogherini, şefă a diplomaţiei europene, şi Mario Draghi, la BCE. Premiul de consolare a fost acordat, în cele din urmă, italianului David Sassoli, prin sacrificarea lui Serghei Stanischev, care a şi câştigat la vot competiţia. Spaniolul Josep Borell, fost ministru de Externe în ţara sa, diplomat de carieră, o va înlocui pe Federica Mogherini. Şi astfel, doi aliaţi, Spania şi Belgia au fost bine serviţi. Prietenia franco-germană rămâne, pe mai departe, trainică, iar Emmanuel Macron, cu destule probleme în ţara sa, poate fi considerat un bun… şahist.