Mario Monti, preşedintele Consiliului de miniştri italian, este în faţa unei grave probleme: politica sa funcţionează. La numai patru luni de la venirea la putere, în urma slabelor performanţe ale Guvernului condus de Silvio Berlusconi, Italia şi-a regăsit locul pe scena internaţională şi credibilitatea pe pieţe. Peninsula şi-a regăsit încrederea investitorilor, care cumpără acum fără frică titluri ale datoriilor italiene. UE, SUA şi China, „Wall Street Journal”, „Financial Times” şi agenţiile de rating aplaudă fiecare reformă. Profesorul de economie, cu alura lui de tată liniştit, este asimilat cu salvatorul Italiei şi, bineînţeles, al zonei euro. În cursul deplasărilor sale cele mai recente în Asia, el declanşează cântecul gloriei sale. Cura de rigoare, reforma sistemului de pensii, liberalizarea economiei şi apropiata reformă a pieţei muncii, care, în curând, vor fi dezbătute în parlament, îi aduc laude zi de zi. Unii se extaziază, aplaudă şi se întreabă. Cum se face că Italia n-a cunoscut situaţia din Spania şi Grecia, supuse unei austerităţi asemănătoare? De ce greva generală de 16 ore, anunţată de CGIL, cel mai important şi de stânga sindicat italian, care ameninţa să submineze certitudinea, n-a avut continuitate? Miracol italian? Dar un bun elev din clasă liberală trebuie să fie precaut. Complimentele primite din afară maschează viitoare dificultăţi în interior. Mario Monti a deschis două fronturi. Primul este identificat, este vorba de frontul sindical. Confederaţiile, chiar şi reformiştii, sunt nemulţumite de dispariţia art.18 din Codul Muncii, care limita recursul la concedierile abuzive. Mario Monti şi ministrul Muncii, Elsa Fornero, au eliminat acest totem de stânga, explicând că frânele la concedieri au fost, de asemenea, obstacole în calea ocupării forţei de muncă, inclusiv a tinerilor, rata şomajului în rândul acestora fiind de 30%. La 13 aprilie va avea loc o mişcare comună a tuturor sindicatelor împotriva reformei sistemului de pensii. Prima după cinci ani de divizare. Al doilea front este, însă, mult mai periculos, fiindcă este vorba de cel politic. Până acum, Mario Monti a beneficiat de cea mai mare majoritate politică ce a înscăunat un preşedinte de Consiliu de miniştri. Partidul Democrat (PD, centru-stânga), Partidul Poporului şi Libertăţii (PDL, dreapta), Uniunea de Centru, l-au sprijinit fără să defecteze. Doar Liga Nordului şi Italia Valorilor, al fostului judecător anticorupţie Antonio di Pietro, au ales vocea opoziţiei deschise. Vom şti curând, şi Monti de asemenea, dacă a ales o bună strategie. Alegerile „administrative” – municipale şi provinciale – din 6 şi 7 mai, sunt o probă pentru guvern. Dacă dreapta şi stânga îşi consolidează poziţiile, înseamnă că sprijinul acordat guvernului de profesori a fost just. În caz contrar, tensiunile sunt obligate să apară. Dacă Liga Nordului şi Italia Valorilor profită electoral de opoziţia lor, acelaşi lucru. Politicienii care au acceptat tehnicieni în locul lor sunt acum în cumpănă. Datoria italiană se ridică la 1.900 miliarde euro sau 120% din PIB. Mario Monti ştie că succesul său este, în mod paradoxal, propriul călcâi al lui Ahile. Alegeri legislative sunt preconizate pentru primăvara lui 2013 şi ele vor da o nouă majoritate, şi, bineînţeles, un nou preşedinte al Consiliului de miniştri. Până atunci, un eşec al Guvernului
