De ce Fifor? Al doilea motiv: un CV impecabil

0
236
Fifor Mihai Viorel

Data trecută am scris despre o calitate rară – străină aş îndrăzni să spun – în peisajul politic al anilor noştri, dar pe care Mihai Fifor o are: potenţialul de om de stat. Pentru mine, acesta rămâne cel mai important atu al candidatului USL la Senat, dar sunt conştient că, pentru electorat, legătura complexă dintre individ şi poporul căruia îi aparţine poate părea un reper vag şi imposibil de măsurat. „Foarte bine”, va spune un cârcotaş, „Fifor ar putea să fie un altfel de senator. Dar merită el să ajungă în camera superioară a Parlamentului? Ce a făcut el până acum ca să îl recomande?” În CV-ul său, pe care îl puteţi găsi uşor pe internet, veţi observa că, în ultimii 11 ani, Mihai Fifor a fost director: din 2001 până în 2005, la Centrul Creaţiei Populare, apoi la Muzeul Olteniei.

Haideţi să facem o paranteză de onestitate: ştim cu toţii ce înseamnă, în general, directorul postdecembrist. Vechea zicală conform căreia dacă vrei să vezi caracterul unui om trebuie să-l pui şef undeva a funcţionat în 90 la sută din cazuri. Numit în funcţie pe baza „competenţelor”, competenţe descoperite numai după ce prietenii săi au câştigat alegerile, directorul postdecembrist are un comportament feudal: instituţia pe care o conduce este propria moşie, ai zice că a venit cu ea de acasă ori că a primit-o moştenire de la o rudă cu sânge albastru. Cu angajaţii se poartă ca un stăpân, cu şefii politici ca un vasal. În timp ce vorbeşte despre management eficient în cuvinte pompoase, directorul postdecembrist priveşte relaxat cum instituţia pe care o conduce se duce de râpă. Directorul postdecembrist nu crede decât în ziua de leafă şi în eventuala posibilitate de o face să sosească mai des. Iar la final, deşi primeşte calificativul „excepţional” de la cei pe care i-a servit, scorul real este acelaşi: directorul a câştigat, instituţia a pierdut.

Ei bine, Mihai Fifor a fost un altfel de director. Firea, erudiţia şi tinereţea l-au ajutat să readucă la viaţă Centrul Creaţiei Populare, această instituție atât de importantă pentru salvarea şi conservarea specificului oltenesc. Cei care lucrează acolo îşi vor aminti ceea ce vă spun şi eu: Fifor nu a aterizat în fruntea instituţiei din neantul numirilor politice, ci după mai bine de şapte ani de experienţă la Institutul Academic „C.S. Nicolăescu-Plopşor”, după şapte ani de studiu şi sârg ȋn slujba cunoaşterii. Nu s-a purtat ca un stăpân, ci a pus suflet, ţinând în viaţă tot ceea ce înseamnă tradiţiile olteneşti. Şi, fie că vorbim de meşterii bătrâni şi pricepuţi sau de lăutarii înnăscuţi ai străvechilor tarafuri săteşti, toţi artiştii populari din judeţ îl cunosc pe Fifor şi ştiu ce a făcut pentru promovarea lor.

Despre ce a urmat, despre cei şapte ani în care Fifor a condus Muzeul Olteniei probabil că ştiţi deja mai multe. Nu doar că nu a permis să se aşeze praful pe exponate, aşa cum în multe alte locuri din ţară s-a întâmplat, ci s-a zbătut pentru renovarea tuturor componentelor muzeului: începând cu Casa Băniei, sediu al Secţiei de Etnografie, şi până la Secţiile de Ştiinţele Naturii şi Istorie-Arheologie. Desigur, în lumea în care trăim, Muzeul Olteniei nu va fi niciodată la fel de celebru ca un pasaj rutier, fie el săpat în pământ sau ridicat printre blocuri. Iar eforturile lui Fifor nu-şi vor primi întreaga răsplată acum, într-o Oltenie bântuită de sărăcie şi şomaj. Dar, peste zeci de ani, nepoţii noştri dintr-o lume mai bună îşi vor putea vizita curioşi istoria şi tradiţiile şi vor înţelege şi ei ce înseamnă un neam de panduri şi de jieni: acesta este, cu adevărat, un lucru minunat.

Iar până atunci, aşa cum am mai spus-o şi data trecută, a nu-l vota pe Mihai Fifor e un lux pe care nu mi-l pot permite.

ALEXANDRU IONICESCU